16 mai 1812 – 16 mai 2021: 209 ani de ocupație rusească a Basarabiei

Pe 16 mai 1812, la București a fost semnată tratatul de pace dintre Imperiul Otoman și Imperiul Rus, ca urmare a războiului purtat pe teritoriul principatelor Moldova și Muntenia (1806-1812). Prin Pacea de la Bucureşti din 1812, Basarabia era anexată pentru prima dată de Rusia.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, ţarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul şi să ocupe Ţările Române.

Cei mai importanţi factori de influenţare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franţa şi Imperiul Habsburgic. La începutul ostilităţilor, toţi ambasadorii ruşi din capitalele europene au fost instruiţi să declare că Imperiul Rus nu avea „nici cea mai mică intenţie să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar „prevenirea intenţiei lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”.

În pofida asigurărilor iniţiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia şi Franţa şi după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I şi Napoleon, ţarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Ţarist a celor două principate dunărene – Valahia şi Moldova – în cazul victoriei ruşilor în războiul cu otomanii din 1806-1812. Un armistiţiu a fost semnat cu sârbii revoltaţi şi s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.

Având asemenea asigurări diplomatice, ruşii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse şi Slobozia. Propunerile ţariste prevedeau ca „principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică şi Basarabia” să se alipească „pe veci la Imperiul Rus, cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor”, specificându-se că „fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa dintre cele două Imperii”.

Mediatorii britanici şi francezi au încercat să tărăgăneze cât mai mult tratativele de pace iar, în acelaşi timp, din partea ţaristă, Mihail Kutuzov depunând toate eforturile pentru încheierea păcii înainte de previzibila invazie napoleoniană. Înalta Poartă s-a opus propunerilor iniţiale ţariste, Rusia declarându-se mulţumită şi cu ocupare „doar” a teritoriului dintre Siret şi Nistru.

Evoluţiile militare şi politice i-a determinat pe unii politicieni şi generali ruşi să ceară guvernului ţarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă). Odată cu îmbunătăţirea situaţiei de pe front, Imperiul Ţarist a cerut ferm cedarea întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.

Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la Bucureşti, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice şi două articole secrete. Prin articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autorităţile ţariste în 1817). Au trecut în componenţa Imperiului Rus ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul. Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată „Bessarabia”. Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a oraşelor Anapa, Poti şi Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi şi altor localiutăţi din Caucaz. La Bucureşti s-au pus bazele independenţei Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele iniţiative de sârbizare a românilor timoceni.

Actul de anexare a Basarabiei de către Imperiul Ţarist a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internaţională, cu toate normele de drept existente la moment. Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-şi retragă trupele din Moldova. De asemenea, ţarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noi graniţe ar fi dorit şi să-şi vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări şi de schimburi de moşii. Vechiul principat al Moldovei a fost destrămat, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a pierdut şi Basarabia. Cedarea de către Imperiul Otoman a părţii de răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare şi a dreptului internaţional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provinice turcă. De altfel, diplomatul turc semnatar al Păcii de la Bucureşti avea să fie executat pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru ţarul Alexandru I, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic şi militar, el ratificând tratatul numai cu o zi mai înainte de declanşarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franţei. Dacă, la început, ţarul Alexandru I a încercat să câştge simpatia noilor supuşi prin asigurarea unor condiţii de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populaţia fiind supusă politicii de rusificare, se arată pe site-ul Satu Nou.

La 209 ani de la prima anexare, Republica Moldova se află încă sub ocupație. Armata a 14-a rusească continuă să staționeze în regiunea transnistreană, iar contingentul de ”pacificatori” efectuează periodic exerciții militare alături de separatiștii de la Tiraspol.