Saveta și Diavolul Serafim (2)


La Cooperativa de la Cer, valea se crăcănează, în dreapta, spre Curpeni, Viezuri și Bulbuc, iar în stănga, spre Cucuta, Dumbravița, Bolovănești, Groși, Valea Mare, fostă cîndva Valea Bulbului, și Fîntînele (fostă Ciungi). Comuniștii le-au rebotezat pentru că le sunau prost.Toate formează, împreună cu Băcăinți, satul de pe marginea Mureșului, comuna Ceru Băcăinți. Ai putea zice că sunt niște balcoane înflorate agățate sub cerul albastru al Apusenilor. Sunt aninate destul de sus pentru a părea în Cer, dar viața este destul de aspră pentru a se dovedi un infern.

Toată comuna are puțin peste 250 de oameni. Poate 270, poate 275, dar nu mai multi. Aproape toți locuitorii sunt bătrîni și se duc, iar copii nu se prea nasc. De ce atît de puțini moți în cele nouă sate risipite prin poieni și văi de parcă Dumnezeu i-ar fi pedepsit pe oameni să trăiască împrăștiați?

Ca să înțelegeți de ce, trebuie să parcurgeți la pas sau călare satele de pe versanții pietroși ai acestor masive oarecum pitice în raport cu Carpații Răsăriteni sau cu cei de Miazăzi. Şi apoi să coborîți în istoria locurilor și să ascultați poveștile de viață ale oamenilor.

Sute și sute de ani, moții au trăit în case de piatră sau, cei mai săraci, din lemn. Au crescut animale, au cultivat cereale și legume, au crescut stupi, au făcut copii, i-au dat la școală și au fost baza principală de mobilizare pentru înrolarea soldaților în regimentele pentru front.

Toate satele au dat oameni pentru Horea și Avram Iancu și mai apoi pentru frontul din Cele Două Războaie. De-a lungul vremurilor, satele din Apuseni au avut în fruntea lor preoții și învățătorii. Biserica și școala au ținut Apusenii într-o rîndulială românească și au făcut din ei o uriașă cetate de apărare a neamului și a limbii române.

Cu ce bogății și cu ce bani? Pe versanții însoriți cultivau toate cerealele. Livezile țineau pămîntul să nu fugă la vale. Ici-colo mai rezistau și viile. Mai mici, cu struguri mai acri din care scoteau un vin ca vai de el, dar vin ca să te minți că bei ceva și ai din ce face și-un oțet.

Nu mi-am propus să vă descriu în amănunt ce a fost și care era măreția locului. Poate n-a fost niciodată. Dar un spirit încrîncenat de oameni care s-au agățat de viață, de supravieţuit pe țancuri și pe pămîntul mai mult pietriș decît bun de cultivat a existat. Nenorocirea vine de la faptul că acum pămîntul este aproape sterp. Nu mai crește nimic cum trebuie. Iarba este puțină, livezile dau poame abia la cîțiva ani, iar cerealele nu se mai fac. Nici grîu, nici porumb, nici ovăz și nici secară. Nici n-aș putea spune dacă vremea este haină sau mocanii s-au săturat să o tot înfrunte și să lupte cu ea.

După cîțiva kilometri, asfaltul se sugrumă într-un drum de țară. De aici încep urcușurile și belelele. Îmi aduc aminte de carele încărcate cu fîn sau cu snopi de grîu pe care le coborau cu trei roți împiedicate. Le blocau cu cîte un par și obligau boii sau cai să tragă și la vale.

Ce surpriză îți mai oferă drumul de munte? Pe unde calea se strecoară mai pe la umbră și se usucă mai greu rămîn urmele vitelor. Iar boii și vacile au un reflex.(Era cît pe aci să scriu ”deștepte”). Își ”reglează” mersul și calcă la aceeași distanță și în același loc, iar după ploile de primăvară copitele lor sapă niște șleauri (șanțuri adînci) perpendiculare pe direcția de mers. Şi cînd să cobori cu un automobil te aruncă în toate părțile mai ceva decît treptele din Ierusalimul Vechi coborîte călare pe un tractor.

Ce-i nespus de plăcut este faptul că de o vreme se lucrează la asfaltarea accesului spre satele izolate. Drumul principal este cilindrat cu piatră concasată și așteaptă amenajarea finală. Din păcate, nu prea mai ai la cine ajunge. La Groși, i-am întîlnit doar pe Ionel Bucur cu soția și cu o fată.

De ani buni locuiesc în Orăștie și nu vin la munte decît vara. Țin cîteva vaci și asta este tot.Nu-i iarbă, nu sunt poame, nu crește via, iarba este seacă și prunii din ce în ce mai jegăriți.

-Se schimbă lumea și se strică și vremea. Nu mai este ce-a fost odată, zice el.

Spre toamnă, familia Bucur coboară și se mai întoarce decît primăvara. Casa din Groși a lui Ionel Bucur a devenit un fel de casă de vacanță pentru o familie de la oraș. Deasupra gospodăriei sale, cam la un kilometru mai spre culme, se află ultimul pîlc de gospodării sănătoase. Sunt cele mai fățoase din Groşi, asta și pentru că din pridvorul caselor se deschide o vedere care te lasă încremenit. De acolo îți poți roti privirie spre Bulbuc sau pînă departe, spre Cugir, peste toate satele înșirate pe coastele de piatră ale Apusenilor mărginiți de Mureș. Şi îți poți zice în gînd:

-Doamne,ce frumoase locuri și ce s-a ales de ele!

Ionel Bucur ne-a ajutat să ajungem în ”părău”, la casa Puiului, de unde se trăgea Saveta, bunica mea. Nu am fi ajuns singuri niciodată. Casa era atît de bine ”împachetată” de pomi și de copaci că n-aveam cum să o dibuim. Din drumul care duce spre culme se lasa un drumeag ascuns de coroanele pomilor, iar pe alocuri năpădit de tufe și buruieni, cu gropi și șleauri, cu pietre și cu crengi căzute.

Niciodată nu poți ști cum arată semnele care să-ți anunțe sau măcar să te pregătească pentru întălnirea cu destinul tău, după cum niciodată nu știi cum îți iese în cale ceva din trecutul tău. Sau amîndouă împreună, semn că erau poate pregătite demult.

Casa Puiului mai are un an, cel mult doi pînă să cadă. Acoperișul este spart, pereții-coșcoviți, iar interiorul miroase a stătut și a mucegai. Are numai două încăperi și un pridvor. Este zidită din văiugă ( o variantă moțească a chirpicilor) și cu grinzi de lemn mîncate de cari. Mi-e imposibil să-mi imaginez cum într-un asemenea loc a putut trăi o familie alcătuită din patru-cinci suflete. Sunt sigur că în zilele de iarnă geroase mai luau alături și doi-trei miei abia fătați ca să nu înghețe.

În pridvor, deasupra curții năpădită de buruieni, acoperit cu viță de vie sălbăticită se întinde un pat cu strujac (saltea) umplut cu paie. În zilele de vara, acolo ar fi putut dormi cel mult o pereche de tineri. Sub pat, se află un fel de coteț pentru cloșcă și puii de găină. Așezat tocmai în locul acela, păsările erau apărate de vulpi și de alte sălbăticiuni prin chiar somnul celor care dormeau deasupra lor.

Aruncat pe marginea pridvorului atîrna un sacou vechi și murdar, cu etichetă de Boss, fiind cu siguranță o haină cumpărată de undeva cu 3 lei de la un second hand și lăsată acolo de cineva care a fost la coasă. Un vecin, Ion Perța, păzit de 6-7 cîini, cosește grădina de două-trei hectare și cară fînul pentru cele cîteva vaci ale sale.

Unii zic că ar suferi de o boală incurabilă de mai bine de 10 ani, dar după curajul și iuțeala cu care duce treburile casei ai zice că este mai tănăr și mai viguros decît un funcționar aflat în exercițiul funcțiunii.

Casa Puiului este la cel mult 50 de metri deasupra casei Osoianului. Şi Osoienii au vîndut prin 1960 și au plecat la oraș. Unul dintre copii Puiului a cumpărat-o, dar n-a folosit-o niciodată. Şi la Osoieni, casa este la un an, cel mult doi de prăbușire. Un rînd de lațuri a lăsat țigla să se aplece și apa ploilor a tot spălat zidul și l-a mîncat pînă cînd a pătruns în holul de la intrare. De jur împrejurul casei Osoienilor, o viță de vie dintr-un soi Isobella se agață de pruni și se încăpățînează să nu se usuce.

Greu de imaginat cum trăiau ai Puiului și Osoienii, fără baie, fără curent electric, fără canalizare și gaz, fără un magazin în apropiere, cu casele îngropate în zăpezile lungi de iarnă? Școala și biserica erau și ele departe-departe. Şi cu toate acestea neamul acesta pădureț s-a păstrat prin credință și prin limbă, respectînd știința de carte și apărînd și iubind Munții Apuseni așa cum ar apăra patul din pridvor.

Acum o înțeleg. De ce a plecat Saveta de acolo? Și mai corectă este întrebarea de ce nu s-a întors cînd a descoperit că Serafim, zis și Covrig era un Diavol de om? Privind locul și casa, simțind repede și văgăuna singurătății, aș zice că Saveta nu s-a întors de frică. Cîndva, adică secole întregi, Ceru Băcăinți a fost un petec de cer, dar și o mare porție de infern. Apoi a început decăderea. Lucrurile dădeau să nu mai meargă sau se mișcau din ce în ce mai greu. Iar Saveta trebuie să o fi presimțit.

Ar fi însemnat să se întoarcă într-un fel de mormînt etnografic și vegetal din care, mai apoi, au fugit aproape toți cerenii și curpenarii. Au vîndut gospodăriile și pămîntul cum au putut. Casele s-au dat fiind la mare căutare pentru piatra din zidurile lor, iar pămînturile au fost lăsate de izbeliște, cei rămași alegînd să lucreze numai locurile cele mai bune, celelalte devenind neroditoare.

Se pustiesc Munții Apuseni? La Ceru Băcăinți, răspunsul este ”da”, în ciuda faptului că o parte din drumuri sunt asfaltate, că există semnal de telefon mobil și poți folosi internetul. Alte drumuri sunt în lucru, iar pe ambele văi de piatră s-au ridicat nenumărate case de vacanță. Dar agricultura montană și îndeletnicirile care țin omul la munte dispar cu viteza gîndului. Iar moții și mocanii îmbătrînesc și dispar din peisaj ca soldații. Asta și pentru că guvernele de netoți care au condus țara în ultimele trei decenii nu au gîndit nimic pentru renașterea lumii montane, pentru organizarea tipului de viață și pentru valorificarea bunătăților și bogățiilor din regiune.

Nici acum, cînd mii te tineri aleg soluția relocării și a regăsirii în mediul rural, politicienii români nu sunt în stare să gîndească și să dea drumul unui program de sprijin pentru luptători, curajoși și pentru românii iubitori de munte.

”România normală” din capul lor se dovedește a fi o minciună gogonată! Nimic mai mult.

Preluat: https://www.cotidianul.ro/saveta-si-diavolul-serafim-2/

Lasă un răspuns