Ajunşi la vârsta pensionării, fără destui bani puşi deoparte ca să-şi acopere cheltuielile între ultimul salariu şi prima pensie, nu puţini români sunt forţaţi la austeritate din ziua retragerii din activitate până la „intrarea în plată” a pensiilor. Aşteptarea durează pentru cei din ţară cel mult 45 de zile, dar pentru cei plecaţi poate fi şi de un an.
Într-o asemenea situaţie se află o fostă profesoară stabilită acum două decenii în Franţa. Vara trecută şi-a revendicat pensia din ţară, dar birocraţia românească nu-i considera dosarul complet, ceea ce a aflat abia la finele anului, când a întrebat de ce nu îi fusese soluţionat. I s-au mai cerut acte şi le-a trimis, dar după 10 luni tot nu a primit decizia de pensionare. Problema i-a fost rezolvată abia săptămâna trecută, după ce a sesizat BIHOREANUL, care a descoperit că situaţia nici măcar nu e una specială. În acelaşi impas intră, an de an, sute de români din Franţa, fiindcă birocraţii din cele două ţări nu se înţeleg, iar ai noştri mai sunt şi indolenţi.
„Ştiu că nu mă va îmbogăţi”
„Funcţionarii şi direcţiunea Casei Judeţene de Pensii Bihor îşi bat joc de pensionarii din diaspora”, scria BIHOREANULUI, marţea trecută, Larisa Caudron, o româncă de 64 de ani expatriată în 2002, când s-a căsătorit cu un francez. Până atunci fusese profesoară la Şcoala de Arte şi Meserii Spiru Haret din Craiova şi adunase o vechime în muncă de 22 de ani.
În ţara adoptivă a dus o viaţă tihnită, singurul neajuns fiind că, din cauza unei boli, nu a mai putut lucra. În 2019 a primit încă o lovitură: soţul a murit şi a trebuit să se descurce din pensia de urmaş acordată de statul francez, de 870 euro lunar. „După plata chiriei şi a utilităţilor mai rămân cu 120 euro de cheltuială pentru mâncare.