Alifantis – cîntec nesfîrșit pentru a nu știu cîta noapte


Miercuri seara, sub coroana înaltă a copacului din curtea Muzeului Național al Literaturii Române, Nicu Alifantis a mai făcut o demonstrație de artă. Adică a dat încă un semn important că nimic nu-i pierdut, că numărul celor care n-au organe pentru manele și hip-hop, pentru maimuțăreală și vulgaritate este încă destul de mare. Nu gloate, nu armate, dar suficient de mulți cît să rămînă puternici, să le arate și să le descrie celorlalți cum arată calea decăderii pe cont propriu.

Surprinzătorul album ”A treisprezecea noapte – Memorabilia”, scos la editura Muzeului Literaturii Române, vine după o expoziție de afișe ale unor spectacole de teatru, vernisată în luna iunie a acestui an, la care Nicu Aifantis a scos din sertarele și cuferele colecțiilor sale piese demne de o memorie de aur a teatrului românesc. Menestrelul de Brăila, marcat de întîlnirea cu regizorul Alexandru Tocilescu și cu muzicianul Mircea Florian, în afara carierei sale muzicale de excepție, se dovedește a fi și un om de carte, un om de teatru, un cantautor de literatură română și un un anticar cultural care nu vinde nimic pentru că păstrează totul.

El se arată a fi mai degrabă un depozitar de inefabilă memorie a teatrului și a muzicii. Alifantis a dat multă muzică teatrului românesc, fiind parte în peste 100 de piese de teatru, unele dintre ele capodopere intrate în antologie. Alifantis a publicat poezie și a cîntat opera poeților români, de la Leonid Dimov la Nichiata Stănescu, respectănd opera poeților și fugind ca Dracul de tămîie de textele cretine.

Alifantis a dus literatura română contemporană pe scenă. El n-a avut ambiția stadioanelor care să-i scandeze numele și nici damblaua șlagărelor de chef. În schimb, a avut organ pentru adîncimea gîndului, pentru rafinamentul expresiei, pentru formă și armonie.Pe tot ce a pus mîna acest cîntăreț solitar arată într-un fel al său. Cu finețe, cu deschideri metaforice, cu rezolvări laborioase, cu cîmpuri semantice suprapuse, cu semne dureroase ale trecerii timpului. Întîlnirea cu ”lucrările” (fie muzicale, grafice sau literare) lui Nicu Alifantis este ca o călătorie într-o cutie cu miracole și parfumuri, plină de surprize și care călătorie nu se se ferește să invoce un sfîrșit inevitabil. A treisprezecea noapte este ultima și cea mai lungă noapte.

Nicu Alfantis este un muzician care lucrează sub lupă, sub bătăile inimii și îndoielile creierului, ca un ceasornicar elvețian care simte timpul, îl măsoară, dar nu-l poate opri. Ai zice că muzica sa vine dintr-o tristețe trăită cu discreție și dintr-o singurătate cosmică asumată ca un poet.

”Stingem lumina și dăm liniștea mai tare. Ca un ecou, rămîne cântecul de-aproape, poate cea de-a nu știu cîta noapte” scrie Nicu Alifantis în deschiderea minunatei casete Memorabilia, editată în 2018. Ca să înțelegem că muzica și ”lucrările sale” sunt un mod de a înfrunta ”cea de-a nu știu cîta noapte” a reluat textul în deschiderea albumului lansat miercuri seara. Alifantis ne-a dăruit discuri, antologii, volume de versuri și s-a străduit să strîngă afișe și obiecte din teatru, cu ajutorul cărora să înoate înapoi prin valurile timpului, cît mai departe, cît mai departe de ”cea de-a nu știu cîta noapte”.


Între noi, de multe ori în văzul sălilor pline, viețuiește un muzician care-și întoarce paginile durerii și ale solitudinii cu o delicatețe și cu un rafinament proprii marilor artiști.

Preluat: https://www.cotidianul.ro/alifantis-cintec-nesfirsit-pentru-a-nu-stiu-cita-noapte/

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: