Profesorul Mariana Minca vorbește despre cea mai recentă carte a scriitorului Alexandru Săraru, carte care poartă titlul, „M-am născut cu o secundă mai tărziu”. Este un eseu filosofic în care cel cunoscut mai degrabă pentru poeziile sale, își exprima trăirile și zbuciumul sufletesc.
„Un poet de excepție a scris un”roman de introspecție”, l-aș numi eu, un demers epic de data aceasta pe care domnia-sa l-a cosiderat a fi mai expresiv și mai profund pentru dezvăluirea unor trăiri interioare suficient de complexe pentru a încăpea în limitarea versului, a prozodiei de tip clasic pe care a practicat-o până acum.
Autorul face o introspecție în interiorul propriei sale conștiințe zbuciumate în care lumina și întunericul se întrepătrund fară a lăsa însă loc vreuneia dintre ele să domine calvarul răscolirii sufletești proprie unei conștiințe umane care se vede pe ea însăși un cumul de contraste.
”Lumina” vine de sus,de la o Divinitate risipită intre cer și pământ, întunericul, umbra, reprezintă partea în care se zbate propriul său eu.S-ar putea crede că numai întrebări chinuitoare bântuie universul său interior dar autorul, prin chiar aceasta mărturisire scoate la suprafață o stare, o trăire proprie unui spirit superior. Un spirit care consideră viața că pe ”un bocanc închis”, sugerând un dicton conform căruia nimănui nu-i este permis să intre cu bocancii în ”odaia sufletului”,după cum ideea de ”închis” și de ”șireturi” ar putea duce cu gândul la închistare, închidere, retragere din vacarmul vieții în interiorul propriului suflet.
Un suflet care se simte captiv în propriul trup, un trup în care ”viața se măsoară în compromisuri”. O viață care se desfășoară că ”un joc de domino cu piese care cad rând pe rând”.
Prăbușirea în propriul său eu este și un mijloc de a găsi acolo dramul de iubire despre care spune că ”nu e deloc antonimul urii”, că a iubi înseamnă a-l accepta pe celalalt cu toate iubirile lui și cu toate urile lui…
Nu numai o rază de lumină găsește autorul acolo dar și o fărăma de speranță: ” Marginile nu înseamnă neapărat apropierea abisului”. De aici încolo periplul introspecției tinde către absolutul Răstignirii, ”homo religiosus”luând locul omului bântuit sufletește de încercările vieții, de forma pământească numită ”trup”care a trecut de multe ori de la agonie la extaz.
De aceea detestă ideea de timp, de aceea se întoarce permanent la ”celula închiriată de la Divinitate” ( așa este denimit omul în viziunea să ), determinandu-ne să gândim că la acest nivel, al ”celulei”, suntem fiecare dintre noi o risipire din infinitele raze de lumină, materializate de un Demiurg atoatestapanitor în fiecare ființă umana.
O ființă umană care se răzvrătește, așa cum simțim din rândurile autorului citat, asemenea lui Arghezi : <Vreau să te pipai și să urlu- ESTE !’> (Mariana Minca)