Pămîntul românesc, la Segarcea


– Hai să facem o tură, să vedem cîmpul!


Cu invitația aceasta simplă, țărănească a început mica noastră expediție pe cîmpurile nesfîrșite din Cîmpia Dunării. Cu o camionetă nu ai cum să te simți turist. Ti se trezesc amintirile și instinctele de țăran.


De îndată ce apucăm pe drumurile de pămînt mă inundă mirosul de toamnă, de țărînă amestecat cu iarbă uscată. Și praful miroase a sfîrșit de spectacol vegetal. Atîta doar că nu se mai aud roțile carelor de altădată, fornăiturile animalelor obosite de jug și îndemnul stins al țăranului.


– Diiii!


Pe nesimțite mă copleșesc imaginile de seară tîrzie, pe drumul plin de șleauri, printre holdele înguste din Transilvania. Trîntit pe buruienile încălzite de la spatele meu, adormeam îmbătat de mirosul de toamnă și cu ochii lipiți de cerul țintuit. La noi, asta era tot. Cîmpul, cerul, munca, animalele, sărbătorile, bucuria, nunta, botezul, moartea,viscolul și toamna fluierînd știrb printre crengi. La nesfîrșit. Aveam o răbdare și o dexteritate cum alții nu atinseseră. Mai descopeream cîteva prune pe un rînd de pruni înainte sau chiar după prima zăpadă sau un ciorchine de strugure într-o vie culeasă și îmblănită cu zăpadă.

– Cît vezi dumneata cu ochii sunt sole pregătite pentru iarnă. Și peste tot sunt înconjurate de perdele de protecție. Am sădit mai mult de 500 de kilometri de linii de apărare pentru pămînt. Cu ajutorul lor, zăpada zăbovește mai mult și, în loc de pagube, aduce foloase.


– Parcă le-ați trasat cu laserul!


Pămîntul lucrat de nea Mihai (i se spune domnul Mihai Anghel) la Segarcea arată ca un desen în tuș negru întretăiat pe alocuri de panglici de un verde gălbui. Este atît de îngrijit încît seamănă cu o amenajare de laborator la o facultate de științe agricole, cu o lucrare de artă, cu un poligon cosmic, cu ceva imposibil de văzut pe aiurea, mai ales în partea de Vest a Europei. Necum în România. Mașina înghite kilometri după kilometri, acul vitezometrului trece binișor de 100 de kilometri la oră și roțile nu tremură, praful nu se învolbură ca după cîrduri de gîște, caroseria nu vibrează, iar pămîntul aleargă pe lîngă noi de parcă ar vrea să ne întreacă. Înțeleg instantaneu de ce năvălesc europenii în România și ce-i cu bătălia asta nebună pentru legi și pentru cumpărarea pămîntului din Banat, Bărăgan și Lunca Dunării. Face cu mult mai mult decît minele de aur și de diamante de pe aiurea.


– Pînă la canalul ăsta secat punem grîu! Dincolo de el, floarea soarelui.


– De ce nu-i apă pe canal?


– De proști! Trebuie să recondiționăm toate canalele. Și o facem de mîntuială. Pe urmă, să pompăm apă din Dunăre în loc să o strîngem undeva spre munte și să irigăm prin cădere naturală. Proiectul lacului de la Ceauru, de lîngă Tîrgu Jiu, a murit odată cu Ceaușescu.


Gonește cu 120-130 de kilometri la oră pe drumul de pămînt, iar volanul nu mișcă în mîinile sale. Un fazan se ridică din arătură și o vulpe se joacă obraznic în marinea perdelei de protecție. Ieșim într-o margine de vale și zice:


– Aici vreau să facem niște terase și jos să rezulte un depozit de apă, un lac din care să udăm la vreme de secetă.

Mihai Anghel este un om bolnav de pămînt de la copilăria lui pe tractoare, de la viața la țară, de la preocuparea lui aproape maniacală pentru ordine și eficiență în agricultură.


Incet-ncet, îmi dau seama că mă aflu pe întinderea celui mai spectaculos și pătimaș proiect agricol din România, aproape ne-romînesc în geometria, ordinea și eficiența lui. Poate că a fost posibil numai pentru că este departe de ochii mahărilor și profitorilor, ai marilor făcători de legi aiuristice. Poate că este un exemplu doar un nesperat. După atîtea dezamăgiri, abandonări, învîrteli și cedări rușinoase, un om demonstrează că se poate. Că România are și oameni și pămînt de apărat. Îi lipsesc doar conducătorii care să o facă!


Cerul este de un albastru pătat de toamnă, stolurile de ciori se învîrt muzical după viermuși și muște blege, iar vîntul fluieră abia perceptibil prin frunzișul copacilor încă verzi, dar vizibil pregătiți de dezbrăcarea de toamnă. Nu mai foșnesc mătăsos și ademenitor, ci uscat și a plîns. În afara perdelelor de salcîmi, scoruș și tot soiul de copaci ciudați, nici o tufă și nici o buruiană nu sparge monotonia arăturii. Și iepurele s-ar vedea pe suprafața perfect plană, care duce departe, unde cerul face linie dreaptă cu pămîntul negru. N-ai zice că globul este rotund. Dimpotrivă, dacă îmi pironești privirea în imensitatea lui, am senzația că încet-încet urcă spre cer.


Camioneta prinde 130 la oră și mă bagă în sperieți.


– Stați liniștit, știu drumurile astea și-n somn! Le văd cu ochii închiși! Noi le-am făcut și noi ne învîrtim pe ele cu utilajele alea mari. Cînd le vede, toată lumea știe că-s de la Cerealcom!


Arătura adîncă, de o jumătate de metru, mărunțită gospodărește, ca și cubuleții tăiați din castravete pe la concursurile de gătit, arăta pregătită să primească ploile de toamnă și zăpezile. Ca un rezervor ascuns la un genunche sub pămînt, arătura păstrează umezeala pînă tîrziu, cînd se pornesc ploile de primvară. În adîncimea arăturii stau rezervele de viață pe timp de secetă. Cu ele se dau marile lovituri la grîu.


– Nu folosim chimicale. Secretul este felul în care lucrezi! Apa face minunile. Și la apă, secretul este arătura!

Oprește mașina să fac cîteva fotografii. O mare neagră de cernoziom și un zid verde pe margine, ăsta este tot tabloul. Mă încearcă o senzație teribilă de ordine, de sănătate, de țară de apărat, de viitor sigur, de pămînt păzit de atîtea generații, care ne întoarce răsplata în fiecare toamnă. Parcă mai avem resurse pentru mii și milioane de speranțe.


– Să-ți spun ceva. Dar să nu rîzi! zice nea Mihai. Ăștia zic că perdelele de protecție pe care le-am sădit noi nu-s pe hărți. Și nici drumurile de pe lîngă ele. Cică ar trebui să fie care pe unde au fost înainte. Iar perdele astea împotriva viscolului ar trebui scoase.


– Și?


– Le-am zis că de la anul, Uniunea Europeană ne obligă să plantăm perdele de protecție peste tot.


– Și ce-au zis?

Preluat: https://www.cotidianul.ro/pamintul-romanesc-la-segarcea/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: