O poveste din Vinerea Mare

Vinerea de dinaintea Paștilor, Vinerea Mare, adună în Piața Mare din Orăștie cam tot ce se produce mai bun în Munții Apuseni și în Munții Orăștiei.

Moții trec Mureșul pe la Geoagiu și vin cu ce au mai bun la piață și la fel fac țăranii și ciobanii din Munții Cugirului și cei de la Luncani și Ocoliș, de la Sibișel și din cele două Orăștiori. Pe lîngă bunătăți, de Vinerea Mare se ține un fel de expoziție și de regal de mîini muncite și de fețe aspre, de oameni trecuți printr-ale vieții. Orice încercare de descriere a pieței din Vinerea Mare din Orăștie ar fi săracă față de portretele, vorbele, gusturile, culorile și miresmele bunătăților acestei sărbători de primăvară. Cîndva mai erau și haine de port popular, așa-zisele haine țărănești. Dar nu mai sunt. Se odihnesc prin dulapuri. În locul lor, au invadat șetrele cu bluejeans și încălțările chinezești.


Mai să scap din mulțimea venită la cumpărăturile de Paști cînd dau cu ochii de o față cunoscută și ea cu ochii pe mine și pusă să mă întîmpine cu voioșie.


– Hai noroc, mă! Pe unde mai umbli tu?


Trebuie să spun că piața din Vinerea Mare si tîrgul din toamnă sunt două evenimente în care se adună și țăranii, și orășenii, și ciobanii de pe o parte și din cealaltă a Văii Mureșului, de la Blandiana pînă spre Simeria, de la Cetățile dacice pînă la Cerul Băcăinți, Almășu Mare chiar și Zlatna. Și se opresc la cîte o poveste, mai beau o bere, mai cumpără o unealtă, mai schimbă vești despre născuți și morți, despre căsătoriți sau plecați la muncă pe cine știe unde.


Mă tot gîndesc dacă să-i spun sau nu pe unde mai umblu?


Dar el zice repede:


– Bată-te norocu! Acum te-am recunoscut!


Îmi ține mîna strîns si rîde prietenește pînă cînd înțelege că l-am identificat și știu cu cine stau de vorbă.


Era un băiat din Tămășasa, ajuns și el pe la 70 de ani.


– Oare tu ce leat ești?


-”Leat”,”leat”,”leat”, zic eu în gînd, cotrobăind cuvîntul prin memorie. Tata îl folosea adeseori, mai ales cînd era vorba de feciori din generația lui. Zicea ”leat” la contingent, dar îl mai folosea și pentru anul de naștere și pentru anul de încorporare.


– Păiii…


– Tu trebuie să fii cu Vasile și cu Jenu și cu …


Erau toți băieții din Tămășasa, un sat din comună, așezat pe două pante îmbucate într-o vale destul de adîncă și de mînioasă la ruperile de nori. Tămășenii erau cei mai deștepți și mai descurcăreți oameni din toată comuna. De meserie, erau țărani, dar făceau bani mai mult din tîrguială și din afacerile cu vite.


Ai mei ziceau un lucru:


-”Să nu cumperi niciodată animale de la tămășeni că tămășenii te pungășesc și rămîi cu buza umflată”.

Se spunea despre ei că învîrteau vaci și cai dresați. La tîrguri îți vindeau mai ieftin și, dacă nu-i cunoșteai, puneai botul și ziceai că faci o afacere, dar după două-trei zile te trezeai că ți-a dispărut animalul. Tot ce vindeau era dresat să o ia la sănătoasa. Animalele de la ei se duceau la casele lor și o bună bucată de vreme le țineau prin grajd pînă te învățai cu paguba. Se mai spune că niciodată un tămășan nu vindea ceva unui alt tămășan, semn că se cunoșteau bine și se respectau între ei ca buni profesioniști într-ale tîrgului.


Uneori cînd venea vorba despre ei, mama exclama rîzînd:


– Hăznarii de tămășeni….


– Parcă erai și cu Onu și cu Traian și cu…


Și-mi ține mîna strînsă în degetele lui puternice, aspre și reci de parcă ar vrea să-mi prindă gîndurile.


– Daaa! Sigur că da, zic eu.


Că așa-i chema și ne întîlneam adeseori pe pășuni, pe la Gorgane sau pe la baluri.


– Da oare tu știi că au fost 14 sau 15 într-o clasă? A fost a mai bogată clasă de copii din sat. Și știi de ce?


Mă uitam fix în ochii lui scăldați de o lumină prietenească și mă prefăceam că tînjesc după o explicație.


– Măi, frate! Tu îl mai știi oare pe Părintele Micu, preotul nostru din sat? A avut un băiat la Sculărie, ați fost și colegi de liceu! Știi tu ce făcea Părintele Micu? Cică după război, cînd ficiorii s-au întors de pe front și-au început să se însoare, de cum se cununau, Părintele se furișa dimineața pe la cinci și le bătea la fereastră. Și le zicea șoptit!


– Deșteptareaaaa, mă, că țara are nevoie de copii! Mîine-poimîne, începe alt război!


Și o lua frumos și pe tăcute pe la fiecare casă pe la care știa că se află cîte o pereche de tineri căsătoriți. Se oprea sub fereastră iatacului și ciocănea ușor în tocul geamului.


Parcă aud cum cineva bate la fereastră și mă trezesc în alt timp, aproape de ceasul în care am venit pe lume.


– Vezi, mă, de-aia ați fost voi un leat atît de bogat, cum n-a mai avut comuna noastră niciodată!


Și i-am zis:


-Mulțumesc frumos pentru poveste, Paște Fericit și multă Sănătate!


Asta i-am zis eu și asta vă scriu și Dumneavoastră!