La Costinești și Schitu, după 50 de ani

Pentru mine, marea a rămas cea din primul an de studenție, cea de la fereastra trenului trecînd prin Eforie Sud spre Costinești. Și care a urmat după oprirea scurtă de la Costinești-haltă, cu studenți surescitați și încărcați de bagaje, mergînd în stil de carnaval pe trotuarele din fața caselor țărănești copleșite de zarzări. La Costinești, trăiau țărani care lucrau la cîmp, nu comersanți de imobiliare și nu gazde sau samsari de închirieri. Satul avea zidurile de piatră roasă de Techirghiol și Balcic, ca în picturile lui Tonitza și respira un aer românesco-turco-tătar. Era un petic frumos de Dobrogea lipit pe nisipul de la malul mării. Dintr-o dată, dincolo de case, dindărătul perdelei de copaci zăpușiți și ei, se înălța Marea, marea, numai pentru noi, cu nisipul liber, ca un perete albastru în fața orizontului și cu căsuțele taberei înșirate dincolo de Obelisc. Toate vacanțele mele au început cu gîndul la acea primă sosire pe litoral. Ea a fost prima descoperire privind o altă dimensiune a universului, pînă atunci absentă din capul meu de țăran uimit de măreția Clujului și a Bucureștilor. Pentru mine,  toate vacanțele pe litoral au început de la Costinești. Ani la rînd, cît am lucrat la Viața studențească,  am ”gazetărit” pe la Costinești, am descoperit țara și lumea de la Costinești, m-am îndrăgostit și m-am despărțit la Costinești, am trăit zile magice și nopți de vis. La Costinești, pe un magnetofon Mayak, la Club, am înregistrat cîteva panseuri lirice și cîteva povești despre tabără, ilustrate cu melodii la modă și cu înregistrări pe microfon ale sunetului discret al malurilor mării. Și din toate acestea am tras o oră de emisiune pe care ne-am chinuit să o amplificăm la cele două-trei difuzoare de pe plajă, destinate anunțurilor de la comandament. În toamna lui 1971, fost o primă încercare de a face zilnic o emisiune de o oră. N-am mai reluat-o în 1972 pentru că alții sosiseră înaintea noastră și dăduseră drumul unui șir de emisiuni muzicale reușite. Dar Costineștii aveau să însemne vara mea la Mare, an de an, pînă prin 1983, cînd am fost ultima oară la „Secvența”.

Secvența era un ziar al Festivalului filmului pentru tineret de la Costinești, coordonat de Ion Cristoiu. Aș fi gata să jur că a fost cel mai frumos ziar din anii comunismului. Și singurul pe care l-am văzut smuls la propriu de mulțimea de mîini care se înghesuia să prindă un exemplar. Ne strîngeam seara, la club cu Ion Cristoiu și Eugenia Vodă, cu Ion lazăr și cu Ecaterina Oproiu și încă mulți din cei tineri și scriam și desenam Secvența pînă spre dimineață, ne certam care să meargă cu ea la tipografia ziarului județean din Constanța și, pe la amiază, ne întorceam victorioși cu foaia în cîteva pachete legate cu sfoară. Se distribuia și se rupea lîngă Radiovacanța. Dovadă, participant la toate edițiile pînă în 1983, nu am izbutit să încropesc o colecție completă. În acei ani, Costinești era un fel de sat de vacanță dominat de tineri și cu un pronunțat specific intelectual și cultural. Era o oază prin care au trecut toate speranțele țării noastre și unde erau invitate toate valorile României. Întîi, pentru a contribui la educația celor tineri și, mai apoi, pentru a fi validate de spiritul lumii care se ridica de aici. Costineștii deveniseră o rampă de lansare și un fel de for de validare a noilor talente și personalități. Dacă nu treceai testul Costineștilor nu aveai decît să te întorci și să mai încerci o dată sau să eviți locul pentru totdeauna și să cauți o lansare pe undeva prin spate.

Cu vremea, cînd s-a întrerupt apariția Secvenței, serile s-au mutat la Vox Maris, „la Nicușor”, cea mai vînată discotecă de pe Litoral. Pentru descurcăreți și șmecheri cu bani, era barul cu program al lui Viorel Păunescu de la Mamaia,  iar pentru studenți și intelectuali era Vox Maris.

O generație de actori, regizori și jurnaliști a fost marcată de acele seri care, dincolo de comunismul care ne atingea destul de puțin, au însemnat o înflorire spirituală a generației mele. Și dacă n-a fost pentru toți, pentru mine unul cu siguranță a fost una hotărîtoare. Am exersat ironia, publicistica pe subiecte culturale, cîrteala, panseurile scurte, cu cîntec, m-am bucurat de mare, de vîrstă și de fierberea unor evenimente culturale care nu s-au mai repetat după 1990.

Mă întorc în fiecare vară la Costinești,„în căutarea timpului pierdut”. Ceva inexplicabil mă îneacă și altceva mă revoltă. Mă copleșește memoria și mă revoltă imediatul puturos și haotic. Costineștii cu tabără și cu sat cu tot au devenit un soi de talcioc pentru tineret. Nimic mai urît și mai haotic nu există pe tot litoralul. Probabil că în spatele acestui talcioc turistic ordinar se ascund interese enorme pe care nimeni nu vrea să le înfrunte.

Din tot ce a fost, o mică insulă mai supraviețuiește la Vox Marisul lui Nicușor, devenit un resort de foarte bună calitate, undeva între 4-5 stele. Anul acesta, la Vox, se lucrează la greu. Aerul de șantier acoperea partea dinspre ring, Nicușor Năstase încercînd o tentativă spectaculoasă: relansarea stilului de discotecă de la Vox Maris din anii 1980.

Drumul spre Neptun, Jupiter, Vama Veche și Balcic este o altă călătorie care merită făcută pentru cei care se pregătesc de vacanță și se gîndesc la tot felul de destinații. Dar despre acestea, într-o altă poveste!