Parcă am trăi într-o poveste care se suprapune cu o fabulă. O vulpe dintr-un bercărai jegos, cu mustăți de mironosiță parfumată, cu limbă ascuțită și sfredelitoare, ce se învîrte pe lîngă vînătorul prost, apoi pe lîngă lup și pe lîngă urs pînă cînd toți îi cad pradă. Adică, cad subjugați la picioarele sale. Vulpea se strecoară prin cămări și dormitoare, prin visterii și prin sălile de bal și este socotită ca o regină. Unii zic că se suia și pe masă și era la un pas să devină chiar regina bietului regat. Toată lumea se pleca, se ploconea, îi pupa mîinile, tălpile și gleznele și se străduia din răsputeri să-i intre în voie, să-i facă pe plac și să-i aducă arginți și bijuterii. Tot neamul trăia o stare de prosteală și subjugare, de orbire și de slugărnicie.
Toate mărimile se întreceau în lingușeli și temeneli. De la popi la înțelepți, toti se înghesuiau să facă din curul cumetrei vulpi un tezaur național hărăzit a bucura vanitățile marelui stăpîn al pădurii. Domnia și mărirea vulpii a întors pe dos toate regulile locului, toate ierarhiile pădurii, toată zoologia și toată filosofia regatului. Te plăcea vulpea? Înseamnă că erai un deștept, un norocos și un om destinat puterii și bogăției. Nu te plăcea vulpea, te vînau băieții și cerșetorii, te biciuiau cu vorbe grele toți strigacii palatului. Și, uite așa, coana vulpe cea din odele și statuile verbale ale slugarnicilor ajunse la un pas de intrat în Paradis.
Dar într-o bună zi stăpînul locului își rupse un picior, apoi o mînă și fu cît pe aci să-și rupă gîtul pentru totdeauna.
De îndată ce animalele pădurii și slujbașii lui Petru vodă cel Chior au înțeles că roata lumii se învîrte și că alții sunt la rînd și că vulpea nu mai înseamnă mare brînză pe scara ce duce în cercurile înalte ale bogăției și fericirii, ca la un semn cu toți se năpustiră asupra ei, căci se simțiră cuprinși de o mînie oarbă, de o dorință de răzbunare, de un curaj nebun de a o înjura în fața tuturor, de a-și șterge picioarele de blănița ei deja jegărită și scuipată de lătratul atîtor cîini asmuțiți. Și nu fu vorba de unul sau de doi furioși, ci de sute și mii, de zeci de mii de milogi, slugarnici și lingușitori, de hoți și nemernici, cu toții căzuți cîndva la picioarele ei, iar acum mînați de dorința de reparare și răscumpărare a obrazului.
Căci de onoare nu putea fi vorba, căci ea dispăruse de mult dintre mîndriile pădurii aceleia.
Toată această nebunie stîrnită de vînătoarea, prinderea și aducerea Elenei Udrea seamănă cumplit cu o fabulă de care ar trebui să ne fie rușine.
Căci n-ar trebui să fie vorba decît despre alții, iar nu despre locuitorii acestor pămînturi cu care ne tot lăudăm!
Preluat: https://www.cotidianul.ro/vinatoarea-pe-urmele-elenei-udrea/