Nivel de analiză: Dimensiunea regimului comunist în lecţiile de istorie
Instaurarea monolitismului comunist, odată cu proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947), a fost urmată de o serie de măsuri, în aproape toate domeniile de activitate, ce vizau realizarea modelului sovietic.
Alături de economie, ştiinţă şi cultură, învăţământul a constituit un domeniu prioritar în politica regimului comunist. Pentru învăţământul general şi liceal (mediu) s-a instituit sistemul „manualului unic”, punându-se capăt „manualelor alternative” specifice învăţământului românesc. Cel mai afectat a fost domeniul istoriei naţionale. Încă din 1947 a apărut manualul unic de Istoria României, sub redacţia lui Mihail Roller, devenit în 1948 Istoria Republicii Populare Române.
Trecutul istoric al românilor era abordat prin prisma a două idei fundamentale (ajutorul primit din partea slavilor, Rusiei şi Uniunii Sovietice; dezvoltarea societăţii are la bază lupta de clasă). Din acest „manual pentru învăţământ mediu” lipseau momente istorice fundamentale din istoria românilor.
Abia prin anii ’70 – ’80, în manualul de Istoria României s-a accentuat factorul naţional, „internaţionalismul proletar” fiind înlocuit cu „patriotismul socialist”.
Atunci, ca şi acum, istoria era percepută ca o „miză politică”, datorită faptului că „prezentul exercită un control asupra trecutului”. Suntem îndreptăţiţi să considerăm că regimul comunist a determinat cenzurarea producţiei istoriografice, în special propria-i dimensiune, cu scopul de a crea „o imagine pozitivă” în spatele căreia stăteau „interdicţii, interpretări ideologizante asupra trecutului”.
Practic, lecţiile de istorie despre regimul comunist român fasonau trecutul şi prezentul istoric, în funcţie de interesele „partidului”.
În manualul de Istoria României pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, perioada care a marcat consolidarea poziţiei regimului comunist în România este tratată ideologic, subiectivitatea fiind evidentă în numeroase paragrafe.
Capitolul intitulat „Revoluţia democrat-populară” este plin de clişee specifice nomenclaturii comuniste.
Astfel, în „Insurecţia naţională armată antifascistă şi antiimperialistă din August 1944”(p. 338), „marele merit al Partidului Comunist a constat tocmai în faptul că a ştiut să conducă masele populare la izbânda forţelor interne antihitleriste şi să asigure victoria în lupta de răsturnare a regimului antonescian şi de eliberare a patriei”.
„Partidul Comunist Român, care, prin lupta sa eroică, a avut rolul hotărâtor în pregătirea şi înfăptuirea insurecţiei, după două decenii de activitate conspirativă (1924-1944) a ieşit din ilegalitate şi a devenit o forţă determinantă a luptei de transformare revoluţionară a României”. Filtrat obiectiv, un astfel de text istoric conduce astăzi spre analiza reală a unui aspect asumant pe care Partidul Comunist Român l-a prezentat subiectiv,