Un prieten venit în vizită la mine în sat s-a apucat să cerceteze pictura din biserică și numele oamenilor de pe crucile din cimitir. A observat repede ceea ce noi știam bine dar, luați cu alergăturile zilnice, am început să uităm. Că în față, în stînga și în dreapta intrării în cimitirul din satul meu mic, plătitor de impozite și pe la 1750, se află monumentele funerare ale celor căzuți pe front în Primul și în cel de-Al Doilea Război Mondial.
L-am dus pe oaspetele meu să vadă și Mărtinești, centrul de comună unde, la intersecția a două ulițe principale, se află momnumentul principal al eroilor căzuți pe front. În Primul și al Doilea Război Mondial. Am mers apoi la Geoagiu și Bozeș. În Bozeș, un sat care ține de Geoagiu, la cea mai frumoasă intersecție din sat, se află acealași monument omagial dedicat eroilor din cele două războaie mondiale. Același monument simplu, cu toate numele celor „căzuți” înscrise pe o placă de marmură sau de bronz se află la Turdaș, la Pricaz, la Boșorod, la Romos și în mai toate centrele de comună din județul Hunedoara. Chiar orb să fii și împiediecat la minte să nu te colinde gîndul (și să nu-ți dai seama!) că în mare parte, ambele conflagrații mondiale, în cazul României, au fost duse de tinerii țărani. În prima jumătate a secolului XX, România urbană nu însemna același lucru cu cea de astăzi. Se baza pe țărani. Punct. Și pe sacrificiul lor s-a clădit România Mare și, mai apoi, România pornită în războiul împotriva Rusiei Sovietice și, după întoarcerea armelor, a Germaniei naziste. Adică România anilor noștri.
Ce vreau să spun? Că istoria României din ultima sută de ani este clădită pe sacrificiul țăranilor și al satului românesc. Cu ce s-au ales? După Primul Război Mondial, cu Marea Unire și cu împărțirea de pămînturi celor întorși de pe front, cu reforma agrară, cu așa zisa „comisație”. Iar, după al doilea, cu confiscarea tuturor pămînturilor moștenite de la părinți sau primite de la România Întregită după ”Marea Bătaie”. Așa numea străbunicul meu dinspre mamă, moț din Apuseni, din comuna Ceru-Băcăinți, Primul Război Mondial!
Buuun! Și de ce toată această rememorare a sacrificiilor făcute de neamul țăranilor din toată România? Pentru că satul românesc, în ciuda programelor de asfaltare a ulițelor și de alimentare cu apă, decade văzînd cu ochii. Programele guvernelor românești, indiferent de ce coloratură au fost, cu intenții de salvare sau de relansare a zonei rurale, s-au schimbat de la un mandat poltitic la celălalt și nici un plan nu a ajuns pînă la capăt. Adică nu s-a încheiat decît cu niște beneficii pentru cei mai șmecheri. Și satele României, ca și orașele, au avut clanurile lor de profitori. Unii au murit pe front, ceilalți au tras foloasele de acasă.
Ce vreau să spun? Că monumentele din centrul satelor pe care le-am văzut în aceste zile prin Transilvania afirmă o nedreptate strigătoare la cer. „Leaturi” întregi de tineri țărani și-au sacrificat viața pentru existența României, iar țara n-a fost în stare să pună la cale un singur plan de bătaie pentru acest spațiu social, economic, etnografic și spiritual din care se trage identitatea poporului român. Un program adevărat care să se vadă în fiecare sat!
Asta este tot ce voiam să spun!