Ceramica, până în veacul al XX-lea, a avut, în principal, funcţii utilitare şi rituale. La început, meşterii nu cunoşteau roata olarului, dar erau foarte îndemânatici la modelarea şi coacerea lutului.
Arta pictării ceramicii în alb – negru – roşu, cu modele de o mare frumuseţe şi originalitate, s-a răspândit pe un teritoriu mai întins decât România de azi şi s-a perfecţionat timp de aproape 2.000 de ani.
Ceramica nu trebuie privată de ceea ce este cu adevărat şi anume un produs aparent local şi „autohton”. Putem vorbi de caracterul „internaţionalist” al ceramicii atunci când ne gândim la „suratele” sale, la fel de banale şi indispensabile, materiile prime din care este constituită.
Am vorbit în articolele precedente despre culturile vechi, mai ales din Asia, şi despre relaţia dintre om şi lut ca o „tovărăşie” constantă care a marcat evoluţia omenirii.
Acum 5.000-6.000 de ani, între Carpaţi şi Nipru, timp de aproape un mileniu, a înflorit o remarcabilă cultură neolitică. Uneltele rudimentare arată că traiul acelor oameni era simplu, dar ceramica pictată pe care ne-au lăsat-o drept mărturie a ajuns la un nivel de rafinament şi originalitate rămas de neîntrecut.
Figurine antropomorfe cu rol cultic, cultura Cucuteni, România
O ştire în presa ucraineană menţiona că printre problemele ridicate la întâlnirea dintre preşedinţii Ucrainei şi României, pe lângă chestiunea Canalului Bâstroe şi cea a Insulei Şerpilor, a fost şi cooperarea în problema Cucuteni-Tripolie.
Olăritul este un meşteşug care presupune îndemânare şi cunoştinţe despre procesul tehnologic al preparării lutului, arderii şi decorării. Olarii se aşezau, de obicei, în zone apărate de pericolul invaziilor, în regiunile deluroase sau muntoase, foarte rar în zonele de câmpie. O condiţie necesară era proximitatea carierelor de lut şi a pădurilor, de unde olarii luau lemnul necesar arderii vaselor. Un ţăran nu ştie şi nu poate face oale când are nevoie, deoarece tehnologia făuririi obiectelor ceramice presupune cunoaşterea unui proces tehnologic etapizat.
Circulaţia omului specializat care produce obiecte ceramice asigură uniformitatea formelor şi al decoraţiilor. Tot el are răbdarea frământării lutului, are ştiinţa de a căuta materia primă potrivită, ştie cum să învârtă roata, să-şi manipuleze materialul, să citească temperatura cuptorului, are simţul de a introduce aer în cuptor care să dea un colorit anume pastei coapte, folosind arderea reducătoare sau oxidantă. Când aveau piaţa acoperită şi cererea se atenua, ori apar alte motivaţii,