În perioada secolelor II î.Hr-II d.Hr., cel mai răspândit rit de înmormântare în spațiul geto-dacilor era cel de incinerare, așa cum s-a concluzionat în urma analizării descoperirilor dintr-un număr însemnat de necropole. Totuși, este atestat și ritul de înhumare, dar cazurile sunt mai rare. Pentru a se observa ponderea fiecărui rit de înmormântare în contextul perioadei secolelor I şi al II-lea d.Hr., putem oferi o statistică elaborată de Valeriu Sîrbu, care în spațiul carpilor dintre Carpaţii Orientali și Prut din cele 1.363 de morminte cercetate numără 1 111 (81%) de incinerare și 251 (19%) de înhumare, cele mai multe dintre cele din urmă (241) aparținând unor copii. De altfel, arheologii au concluzionat deja că, la nivelul întregului areal geto-dac, înhumarea era folosită cu precădere în cazul oamenilor de vază și al copiilor.
De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de practicile din secolele V – III î.Hr., în secolele II – III d.Hr. geto-dacii renunță aproape complet la construirea de morminte tumulare, excepție făcând dacii liberi din bazinele superioare ale Tisei și Nistrului, cele mai multe necropole fiind plane. Morminte tumulare într-un număr mai însemnat sunt atestate în nordul Moldovei, datate în perioada secolelor III – IV d.Hr., dar aparțin populațiilor sarmatice. Totodată, analizând cele două perioade, se observă că în cea de-a doua geto-dacii nu mai depun piese de armament sau resturi de animale în morminte, lângă defuncți, decât în cazuri rare. Rămășiţele umane, în cazurile de incinerare, sunt depuse, în cele mai multe dintre exemplele studiate, direct în gropi sau, mai rar, în urne cu capac. Resturile animale, sacrificate ca ofrandă, sunt fie incinerate, fie înhumate și provin în mare parte de la cabaline și canine.
Morminte aparținând primelor trei secole după Hristos sunt atestate atât în spații organizate, necropole, cât și izolat, în gropi individuale sau chiar în interiorul așezărilor, în cazuri mai rare atestându-se prezența unor rămășițe umane îngropate la temelia locuințelor sau în podelele acestora, o practică probabil cu rol ritualic.
Existența sacrificiului uman (practică destul de des întâlnită în spațiul european la acea vreme) în societatea geto-dacă este confirmată, însă în niciun caz nu se poate opina că această practică ar fi avut amploarea și cruzimea constatată în cazul altor civilizații antice, precum fenicienii sau chinezii. Din cercetările de până acum reiese că sacrificiul uman era ceva excepțional, practicat arareori, cu rol cultic, în relația dintre indivizi și divinitatea căreia i se cereau favoruri.