În aiureala generală provocată de pandemie și politică, în loc să mă aplec asupra circului fără sfîrșit, mă întorc la frumusețea scrisorilor unui mare artist român. Liviu Lăzărescu, octogenar, rămas un „drept în serviciul pensulei”, cum zice el zîmbind, are o limpezime a gîndului pe care n-o regăsim la prea mulți artiști și politicieni.
Portretul Papei Francisc, realizat de un român celebru
Aceasta este și rațiunea pentru care, în loc de caracterizări, reproduc doar cîteva dintre mesajele sale din ultimele luni. Sunt cîteva texte mîngietoare, calme, cu nenumărate întrebări pe seama vieții noastre. Liviu Lăzărescu este un mare portretist român, unul dintre puținii noștri profesori de culoare la Ion Andreescu, asistentul de decenii al lui Corneliu Baba și un intelectual încercat de valul aberațiilor din anii comunismului.
Expoziţie în premieră la Orăştie
Povesta sa cu portretul Papei Francisc are un farmec de povestitor dar și o înălțime morală pilduitoare. Toți cei copleșiți de nimicurile zilnice s-ar putea trezi la întîlnirea cu aceste gînduri. Lectura mesajelor lui Liviu Lăzărescu, demnă de un epistolariu din vremea scrisorilor cu valoare de document istoric, înseninează și invită la regăsirea de sine dar și a tot mai rarelor exprimări patriotice. În același timp, invită la o decență greu de regăsit în peisajul nostru cotidian.
Celor care nu înțeleg nimic din aceste scrisori le cer scuze. Au greșit site-ul și pace bună!
Dragă Domnule Nistorescu,
Să o iau de la… Adam!
Sunteți un om al literelor, un reporter până în măduva oaselor (deci rob al poveștilor, un virtual prozator înnăscut ), și poate veți avea paciența de a mă urmări. Poate merita, poateba. Așadar…
Având eu o slăbiciune aparte pentru Pontiful numit inițial Jorje și devenit ulterior Francisc – preluat după numele și modelul spiritual al celui adorat sub nunele de Fra Angelico (Il Poverello dAsissi), Papa Francisc m-a uimit prin veritabila revoluție pe care o induce în Catolicismul tradițional: nu crede în Purgatoriul clamat de secole multe, nici în Iad, ci în bunătatea definitorie a Puterilor Supreme. Socotește povestea lui Adam și a Evei o metaforă utilă înțelegerii celor de acum 3-4 mii de ani, istorioară care, parafrazez, dacă o va susține în fața celor peste 50% din tinerii omenirii de azi aceștia îi vor întoarce spatele. Că ce? Marele Dumnezeu era un sculptor?!!!. Nu locuiește în Palatul papal, refuză mașinile protocolare, spală și sărută!!! picioarele unor deținuți și a unor femei !!!, adică BLASFEMII… Și altele…
Cum să nu iubești un asemenea OM ?
Iar eu, ca pictor, ce puteam face decât să-l pictez! (Ați văzut acolo la Parlament, pictasem vreo 50 de portrete, bune-rele, dar 50).
Și acum câțiva ani l-am pictat. După ce l-am plimbat câtăva vreme de pe hol pe balcon și invers, mi-am zis că să-l dau cuiva. La Mărtineștiul meu iubit nu mergea, așa că hai să-l dau Catedralei greco-catolice de la Deva (construită cu bănuții Vaticanului, nu?), și l-am dus acolo. Popa (unul făcut pe puncte) nu l-a refuzat, dar l-a ținut în sacristie, practic in debaraua unde se îmbrăca-dezbrăca vreme de un an. Fără explicații.
L-am recuperat și la îndemnul cuiva, am zis să-l trimit la Roma. Chestia nu funcționa fiindcă de teama terorismului nu acceptau. Atunci m-am adresat Nunțiaturii Papale din București, unde Monseniorul Buendia m-a primit cu brațele deschise – un Domn în cel mai bun înțeles al cuvântului; m-a plimbat prin tot Palatul acela, pentru țărănușul din mine incredibil, spunându-mi că poate trimite portretul la Vatican, dar prin toate vămile ad-tive inerente, e puțin probabil că va ajunge în fața Pontifului.
Nu ar fi mai bine să i-l prezint personal?
Despre șansa asta, vă rog, Iubite Prietene să-mi permiteți să vă povestesc mâine
dimineață. Vă strâng mâna mulțumindu-vă pt înțelegere.
L.L.
2 iunie 2019, ceasul 8 dimineața.
Ne aflăm în Salonul oficial al Nunțiaturii de vreo 20 de minute 18 inși, aleși poate după categorii sociale (inclusiv o familie de țărani cu o copiliță îmbrăcată în straie tradiționale. Așteptăm murmurând…
(Portretul meu, adus mai dinainte cu ceva timp, atârnă în holul de primire. Speranțele de a-l întâlni Pontiful scăzuseră însă spre zero, aflându-i programul și timpul limitat la trei zile; însă, au renăscut, mai ieri-alaltăieri).
La ora 8, surâzător, a apărut Papa Francisc. În pofida zilei grele care urma – la festivitățile de la Blaj, s-a oprit la fiecare, cu câte o vorba bună, cu o mângâiere. Nu se grăbea.
Eu mă așezasem ultimul, lângă mine Livia, fiica mea venită anume din Franța. Ne-a strâns mâinile amândurora, luminos. Ajuns la mine, Monseniorul Nunțiu Buendia
a șoptit Papei: Pittore. Pontiful mi-a mulțumit, i-a plăcut portretul. Și… a urmat ceva la care am tot pritocit luni de zile. Din omul surâzător de mai înainte, subit, Papa a devenit marcat serios, a pus capul în jos pentru câteva bune secunde, după care a ridicat privirea – el fiind o idee mai scund decât subsemnatul –, mi s-a uitat adânc în ochi și mi-a spus, anume mie:
-„Și nu uitați să vă rugați pentru mine”.
Apoi a plecat la Blaj, unde pe Câmpia Libertății, festiv, i-a canonizat ca ”Fericiți” pe cei șapte Episcopi Martiri ai Bisericii Greco-Catolice de la noi. (Pe care-i știu bine, fiindcă am lucrat la portretele lor câțiva ani).
Asta a fost.
Este de prisos să-mi mărturisesc emoțiile, dar repet, apelul (!) ce mi l-a făcut mie, personal, m-a urmărit îndelungă vreme. Mai auzisem acest apel încă de la întronizarea sa, caz în care unii cârcotași ar fi putut spune că-i o formulă oratorică. Dar de data asta, limpede, nu-i așa.
(M-am gândit la imensa răspundere pe care o are în fața celor aproape 3 miliarde de catolici, la „revoluția” pe care o comite, la mulții dușmani pe care-i are — nu la atei, nu, ci la cei din propria ogradă, și la multe altele…).
Vă mulțumesc din inimă pentru răbdarea de a-mi asculta această intimă spovadă.
V-o trimit, asigurându-vă că n-am inventat nimic. Este o povestioară reală, iar Prozatorul care sunteți sper să o cuprindă. Doamne, ajută-ne pe toți!
Liviu Lazarescu
Stimate domnule Nistorescu
Cu vreo 3 ani în urmă, istoricul Dorin Petresc a descoperit prin arhive un alt, nou, membru al Școlii Ardelene — pe lângă Micu Klein, Gh. Șincai, Petru Maior, Budai-Deleanu.
Simpozion Vasile Colossi, la Săcărâmb
Se numește Vasile Colossi, fost preot și protopop greco catolic de la Săcărâmb. (Paranteză. Cam până pe la 1900, se pare că localitatea asta era cu mult mai importantă decât Deva noastră, ea fiind un soi de Eldorado european: aur, aur aur!… Și firește veneau acolo căutători de noroc din toată Europa; din motive neclare mie, pe la 1900 totul s-a stins însă...). Preotul fusese uitat demult, ba chiar biserica a fost demolată de timp (?). Dl. Dorin Petresc fierbând de energie a făcut demersuri oficiale și mormântul lui Vasle Colosi a fost deschis, găsindu-se doar osemintele.
Am primit, spre surprinderea mea un text al istoricului, cu descrierea vagă a rămășițelor, însoțită însă de rugămintea de a-i face un portret.
Am rămas… interzis ! Stimulat se pare de nu știu ce intuiție m-am tot gândit…, și mi-am adus aminte că Tudor Vladimirescu (1821 !) nu a lăsat nici o urmă de chip, și totuși azi poza lui figurează în toate manualele. În fapt, imaginea a fost inventată de Theodor Aman, pictorul nostru clasic. Respectând bineînțeles proporțiile, mi-am zis în final: ce ar fi să încerc și eu?!!!
Și m-am apucat de lucru (complet confuz).
M-am tot necăjit peste doi ani de zile și, ieșind ceva cât de cât mulțumitor, am trimis portretul dlui Dorin Petresc. Care a fost incantat. Templierii Domniei sale, de asemenea.
Pe scurt: sâmbătă 8 august, la ora 10, va avea loc, la Săcărâmb, Simpozionul Vasile Colossi, în prezenta multor mărimi, printre care Episcopul Alexandru Mesian al Lugojului (eparhie din care face parte –, inclusiv Mărtineștiul meu natal), toți protopopii eparhiei, preoți, templieri, desigur oficialități.
Pe ruinele bisericii, acoperite provizoriu (până la rezidire) cu o prelata mare, chiar la locul fostului altar se va afla o masă ocazională unde va fi oficiată Sf. Liturghie. Deocamdată acolo se află instalată o cruce, iar lânga ea va fi prezent portretul făcut cu greu (plus un răboj cu date despre autor si isprăvile lui – cumva ca iî Sala Cavalerilor de la Castelul hunedorean — care aflu că-i deschis turiștilor, parca în ciuda pandemiei).
Vor fi desigur cuvântări…
Dar dl. Dorin Petresc mi-a cerut și mie un text pe care va voi să-l citească acolo. Ce puteam face decât să încropesc ceva?! L-am scris și i l-am trimis deja.
Iată ce a ieșit !
EXCELENȚELE VOASTRE, asigurându-vă de respectul meu profund – ca dascăl-pictor sau pictor-dascăl ce mă aflu –, vă solicit favoarea de a-mi asculta o măruntă alocuțiune. Am aflat undeva în prozele minunatului nostru Ardelean Liviu Rebreanu, următorul
text (scurt!) :
„Istoria noastră de umilinți și imputări ne-a înmuiat firea (…). La noi invaziile au fost evenimente obișnuite. Oamenii au fost nevoiți să se dea când cu turcii, când cu grecii, când cu rușii… Azi era unul mai tare, mâine celălalt. (…) Istoria formează popoarele după chipul și asemănarea ei. Ce să facem dacă istoria ne-a fost vitregă ?…”.
Un alt excelent Ardelean, ivit și suit spre înălțimi din Lancrăm, Lucian Blaga a scris o carte memorabilă: „Ființa istorică”. Ce este aceasta?
Adevărul este că suntem un neam vechi, străvechi: într-o peșteră din munții Bihorului, la Coliboaia, s-au găsit nu demult picturi rupestre vechi de cca 30.000 de ani ! Să ne amintim și de Tărtăria, și de altele…Conștiința
Dar, aflați la răscrucea imperiilor, și având noi mult aur și bogații multe, am fost hărțuiți mereu de nemotenii felurite, veacuri după veacuri.
Norocul nostru providențial ne-au fost câțiva Cutezători – poate nu destui –, care au înfruntat năvălitorii, furii…
Printre ei se numără eroii mult-vrednici ai Școlii Ardelene – din tagma lor făcând parte și binecuvântatul Vasile Colossi. Iar mai aproape de zilele noastre, cei 7 Fericiți episcopi martiri canonizați anul trecut de Sfântul Părinte Papa Francisc.
Ei, prin suferință și moarte, ne-au reîmprospătat Conștiința neamului, Demnitatea, Speranța și Credința în Marele Dumnezeu.
Fie ca șirul lor să nu aibă liman !
La final, vă cer îngăduința de a mă afla cu sufletul aici – în această clipă de cinstire a trecutului.
Suntem un neam vechi, străvechi. Istoria noastră nu piere, ea dăinuie undeva Sus, în veșnicie.
Liviu Lăzărescu
pictor și dascăl
13 iunie 2020, Stimate domnule Nistorescu
Veți recunoaște că nu vă prea presez cu obsesiile mele, dar sunteți unul de-ai mei, de-ai noștri.
Mă simt obligat să vă spun că, de curând, am aniversat un an de la fasta întâlnire cu marele Pontif Papa Francisc, căruia i-am oferit (ce cutezanță!) un portret.
Nu filma nimeni. Și, totuși, am primit de la Vatican imaginea ce v-o trimit. (Ce ți-e și cu Serviciile astea!) Pentru mine si Livia, fiica mea, a fost o bucurie care nu încape în cuvinte.
(Comentariile sunt de prisos)
Vă rog să acceptați afecțiunea mea sinceră.
Liviu Lazarescu
Stimate domnule Nistorescu,
L-am văzut chiar acum pe Papa Francisc și sunt cu ochii in lacrimi. Îl știm bine de acum un an: luminos, cu surâsul pe chip, binecuvantandu-ne… Acum este o prezență tragică, parcă putând purtând povară Lumii a îmbătrânit cu 10 ani. Doamne binecuvânteaza-ne și binecuvanteaza-ne pe toți!
Luni, 7 septembrie
Iubite Domnule Nistorescu, vă rog să iertați „absența” mea de la apel. Lucrez în bucătărie, unde am o masă mare, la niște icoane pentru bisericuța unită din Martinesti- acolo unde m-au botezat acum un milion de ani și unde am aflat că, în afară de cele văzute, mai există și altele. Vă sunt recunoscător pentru interesul ce-mi purtați. Eu sunt la … verticală, mă țin și trag de mine, îmi merge și mintea si mâna (Cu picioarele o duc mai modest în urmă lunilor de restriște + povară anilor…). Sper că sunteți sănătos și același spirit viu și tăios pe care îl prețuiesc de ani și ani.
Vă îmbrățișez (electronic!). Liviu Lazarescu
Preluat: https://www.cotidianul.ro/papa-francisc-si-portretistul-sau/