Mihai Viteazul este cea mai luminoasă personalitate a istoriei românești din perioada de trecere de la Evul Mediu, la Epoca Modernă, sau din epoca ”premodernității”. Dacă este să aruncăm o privire peste harta Europei, este de ajuns să arătăm că la Madrid domnea Filip al II-lea, celebrul fiul al împăratulului Carol Quintul, la Londra, Anglia era condusă de fiica regelui Henric al VIII-lea, regina Elisabeta I, la Paris, domnea regele Henric al IV-lea, în Rusia, se încheiase domnia țarului Ivan al IV-lea cel Groaznic, urmat de Feodor I și de Boris Godunov, la Praga, în fruntea Imperiului Habsburgic se afla împăratul Rudolf al II-lea, în Polonia domnea regele Sigismund al III-lea Vasa, urmat de Vladislav al IV-lea Vasa, la Constantinopol (Istanbul), domnea sultanul Murad al III-lea, urmat de sultanul Mehmed al III-lea.
Așadar, statele mari ale Europei, unele dintre ele, aflate în vecinătatea geopolitică a Țărilor Române sau având interese deosebite în spațiul acesta atât de frământat, erau conduse de cei mai cunoscuți suverani din istorie.
Mihai Viteazul nu a apărut ”de nicăieri”, nici el, nici marile sale fapte. Nu a fost nici pe departe ”condotierul aventurier” pe care l-au considerat unii istorici fără talent sau viziune. Evident, nici nu putem să cădem în extrema cealaltă a faptului că a creat în spațiul românesc ceea ce au reușit mai târziu, din punct de vedere politic, domnitorul Alexandru Ioan Cuza sau regele Carol I.
Mihai Viteazul a preluat un vechi testament al Basarabilor și Mușatinilor, acela că Ardealul este al românilor. Este simplu de demonstrat acest lucru. Mircea cel Bătrân avusese Amlașul și Făgărașul, Ștefan cel Mare avusese Ciceul și Cetatea de Baltă, Radu de la Afumați și Radu Paisie avuseseră Vințul de jos și Vurpărul. Fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș, adevăratul său urmaș ca domn și ca viziune reușise să câștige, ”cu sabia”. Ardealul, pe care nu era dispus, cum singru spunea într-o replică celebră ”nici lui Ferdinand (de Habsburg, fratele lui Carol Quintul n.a.) nici altuia”.
Așadar, la finele secolului al XVI-lea, steaua lui Mihai Viteazul începe să urce. Născut de mama sa Teodora Cantacuzino, la Târgul de Floci din Ialomița, un târg aflat la răspântii de căi comerciale, Mihai Viteazul are o origine destul de necunoscută.
Mihai Viteazul s-a născut în ianuarie 1558 ( după moartea lui Pătrașcu cel Bun, domnul Țării Românești – decembrie 1557, atribuindu-se calitatea de fiu al lui Pătrașcu cel Bun). Mama sa era soră cu Iane Cantacuzino, Ban al Craiovei care l-a crescut și l-a format pe Mihai Viteazul în spiritul apartenenței bizantine ca mod de gândire dar și în spiritul apartenenței la categoria celor care avâdn origine domnească, puteau cere tronul Țării Românești.
Chiar s-a presupus că boierul Iane Cantacuzino, un maestru al negustoriei, la curent cu toate combinațiile politice de la Constantinopol, aflat în legătură cu celebrul Mihail Cantacuzino, supranumit de turci ”Fiul Satanei”-”Șeitanoglu” (era fratele acestuia), fiindcă dirija politica externă a Imperiului Otoman, ar fi fost tatăl biologic al lui Mihai, dar a fost luat de Teodora, mama sa, care a susținut că l-a conceput cu Pătrașcu cel Bun.
Domnitorul Țării Românești era spre sfârșitul vieții, bolnav de gută, iar durerile îngrozitoare îl făceau să bea până adormea. Pătrașcu cel Bun ar fi cunoscut-o pe Teodora, care ținea hanul din Târgul de Floci și așa, practic s-a ajuns la crearea originii domnești a viitorului Mihai Viteazul. Așadar, după mamă, Mihai Viteazul avea origini nobile, bizantine, iar după tată, dacă admitem că ar fi fost fiul lui Pătrașcu cel Bun, era un Basarab.
Faptul că s-a încercat uciderea lui de către Alexandru al III-lea cel Rău, a arătat că Mihai Viteazul, pe atunci, Ban al Craiovei, era socotit incomod ca viitor pretendent la tron.
Mihai Viteazul a fost frate vitreg cu Petru Cercel (fiul lui Pătrașcu cel Bun) și el domn al Țării Românești (1583-1585), vestit pentru că a uimit întreaga Europă cu erudiția sa, stăpânind numai puțin de 12 limbi străine, dar care a avut un destin tragic.
Mihai Viteazul a fost inițiat în tainele negustoriei și politicii de către unchiul său, Iane. Acesta i-a facilitat și ascensiunea politică, de la ”Ban de Mehedinți”, stolnic la curtea lui Mihnea Turcitul, apoi Ban al Craiovei, la 1593. Mihai Viteazul a fost unul dintre cei mai bogați boieri ai timpului, reușind, ca, prin cumpărare și prin căsătoria cu Doamna Stanca, să aibă un domeniu propriu de peste 54 sate și alte părți de sate. Averea sa a fost baza de pornire în acțiunea de a lua tronul Țării Românești, în 1593, împrumutând bani cu camătă, după obiceiul vremii, de la creditorii levantini de la Constantinopol.
Moartea unchiului său, în 1592, cu un an înainte de preluarea domniei, l-a lăsat pe Mihai fără ajutor, dar cu destulă experiență, dar mai ales cu un sistem de relații bine pus la punct. Mihai Viteazul va intra în Liga Sfântă și va încerca să dea semnalul luptei antiotomane, având un dublu plan, acela de a elibera Țara Românească și, dacă era posibil, să atragă Transilvania și Moldova în lupta antiotomană, pentru a coopera apoi cu toți creștinii din Balcani, pentru a elibera chiar Constantinopolul.
Pericolul otoman în Europa era foarte mare, la 1526, Ungaria a fost îngenunchetaă la Mohacs, în 1529, se încercase asediul Vienei, iar în 1541, Buda și Ungaria deveniseră vilayet otoman, sub sultanul Suleiman Magnificul, cel care pusese astfel Țara Românească, Moldova și Transilvania (Transilvania pentru prima oară) sub suzeranitate otomană, redefinind statutul acestora.
Mihai Viteazul știa de ambițiile Imperiului Habsburgic de a ajunge în Transilvania, de ambițiile Regatului Poloniei de a lua Moldova, dar și de ambițiile Imperiului Otoman în privința Țării Românești.
În 1594, Mihai Viteazul a început marea sa epopee, chemând cămătarii levantini la București și ucigându-i fără milă. A continuat apoi, pustiind cetățile otomane de pe malul stâng (Turnu, Giurgiu) și de pe malul drept al Dunării (inclusiv în Dobrogea),