Astăzi, când se împlinesc 83 de ani, de la intrarea în Pantheonul neamului românesc a celei care a fost prima și ultima regină a României Mari, prin trecerea Sa la cele veșnice, i-am căutat Reginei Maria urmele pașilor prin locurile din Gorj, purtate în suflet. La Mănăstirea Polovragi, loc unde găsești istorie, credință, cultură și liniște sufletească, Regina și-a aflat duhovnicul, pe stareţul Corneliu Săbăreanu, în urmă cu mai bine de un veac.
În cartea „Ţara mea”, tipărită în anul 1916, Regina Maria mărturisea: „Nu cred că există un loc mai frumos situat ca Polovragiul! (…) Un drum plăcut duce acolo. Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, pline de feregeşi de clopoţei de pădure, cari-şi pleacă fragedele capete în suflarea uşoară a vântului. Bătrâne cruci de lemn mărgenesc calea; ciudate la făptură şi de înnălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, răpede le şterge. Singuratece şi bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. (…) Zidurile sunt înalte și albe, (…) forma și stilul sunt perfecte. Nici o aşezare nu poate fi mai plăcută decât a Polovragilor. Mănăstioara veche e cuibărită, chiar la picioarele munţilor, ca o pasăre uriaşă, ascunsă între pomi. Şi aici, ca şi la Hurez, zidurile sunt înalte şi albe, dar clădirea e mai săracă, mai umilă, deşi biserica în cuprinsul ei, nu e în nici o privinţă mai puţin frumoasă: forma şi stilul sunt tot aşa de perfecte, zugrăveala tot aşa de potrivită şi de bogată. Aici, în locul brazilor întunecaţi, o cărare de cireşi ce duce la clopotniţa pe supt care treci: o întrare joasă boltită, în curtea din lăuntru. Ultima dată, când am fost acolo, cireşii erau în floare, şi atât de des înfloriseră, încât pomii păreau că se pleacă supt o povară de zapadă. O adevărată armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o biserică albă ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltă, subt picioare un covor alb de clopoţei, şi, strecurându-mi privirea prin uşa bisericii, zăriam înlăuntrul lăcaşului o ceată de ţerani în albe veşminte, stând în deosebite atitudini ale închinării. Umbra-i înfăşura, dar îmbrăcămintea albă a bărbaţilor şi maramele albe de pe capul femeilor răsăriau ca nişte pete largi de lumină. Cuvintele nu pot descrie minunata armonie a acestor interioare de biserici,