Trag o linie după o perioadă cum nu mi-a mai fost dată, nici în coșmaruri. La cîte s-au prăbușit, nu știu alții cum sunt și cît au pierdut. Pe mine, m-a despuiat. Am rămas dezbrăcat de amăgiri și iluzii. Nu că am renunțat la planuri de călătorie. Pur și simplu le-am șters. Nu am mai trecut nici prin fața unui magazin de îmbrăcăminte. Pentru ce? Nu m-am mai avîntat în tot felul de întîlniri de afaceri. Să plănuim ce? N-am fost deranjat de nici un politician! De s-o fi făcut? Bate moartea la fereastra tuturor și ei își fac planuri de putere? Sictir! Am rămas fără aproape toate falsurile și sclipiciurile vieții moderne. Adio televiziuni, adio dezvăluiri „bombă” și adio, dezbateri încinse! Am tras obloanele pentru toată lumea, lăsîndu-le deschise numai pentru cîțiva prieteni. Am redescoperit zădărnicia, muzica veche, frumusețea pădurii, nefericirea cățelului pe care îl ignoram de atîta vreme. Și am uitat de drumuri, de îmbrăcăminte, de emisiunile de televiziune și de desfrîuri gastronomice. Toate s-au prăbușit. Au devenit mici, penibile, inutile. Toate aceste pastile de stins memoria s-au risipit ca aburul, lăsînd aerul mai curat, viața mai simplă, bucuriile mai puține (dar mai importante).
Nu știu ce au simțit ceilalți, dar, pentru mine amenințarea pandemiei a fost ca o purificare. M-a curățat de toate nimicurile. S-au dus dracului, de parcă n-ar fi fost.
Niciodată nu m-au încolțit întrebările ca acum. Pe mine unul, cele 60 de zile m-au întors la natură, la copilărie și la Anglia medievală, cu marele William Shakespeare. În patru secole de progres, n-am făcut nici un pas în plus de la întrebările sale privitoare la condiția umană. A fi sau a nu fi bate mereu orice sens al lui „a avea” și gustul amăgitor al proprietății.
Am redescoperit concertele înregistrate pe vinil, casetele Agfa, TDK și BASF cu muzica de noapte din anii comunismului și am fost silit să mă întorc la farmecul poveștilor de dragoste din tinerețe. Mai ales, a celor netrăite, rămase numai în mintea mea. Ele mă urmăresc și acum, în ciuda războaielor pandemice, a disputelor jurnalistice și încep să se învîrtă peste mine în toate nopțile în care mă pierd pe drumurile necunoscute ale vîrstei. Cele două luni de izolare m-au obligat să mă reîntîlnesc cu mine și, mai ales, cu greșelile, cu îndoielile și cu toate micile mele secrete, devenite grele ca niște pietroaie.
De ce mărturisesc toate aceste trăiri pe care le-aș putea ascunde? Pentru că izolarea și pericolul pandmiei ar trebui să ne scuture, să ne trezească din mreaja preocupărilor de doi bani. Lunile acestea de izolare ar trebui să ne ajute să înțelegem că plutim pe oglinda nopții și pe apele timpului. Ar fi păcat să rămînem numai cu concluzia că putem fi fericiți cu mult mai puțin. De fapt, cu aproape nimic. Ne-ar ajunge să ne ridicăm, fără dureri, în lumina dimineții!
Din păcate, cele două luni de izolare nu ne-au făcut mai uniți și nici mai conștienți de importanța vieții în comunitate. Am trăit doar pe cont propriu. Cele cîteva reacții de aplauze, de cîntat pe balcoane, de orchestrat prin telefoane și pe net nu sunt decît modeste răbufniri ale dorinței de solidaritate. Până la ea, noi, românii, mai avem de parcurs drumuri grele și lungi.
Nici măcar n-am realizat că suntem departe de sfîrșitul pandemiei. Și, dacă se mai domolește anvergura contaminării, vine valul de consecințe. Economic, vine schimbarea lumii. Am mai înțeles, din felul în care s-au bramburit lucrurile în cele 60 de zile, că nu avem pe cine conta. Mă refer la Guvern și la președinție. Despre SRI, mi-am propus să scriu în zilele următoare pentru că principalul serviciu de informații al României se află într-o situație specială!?
Cum şi-ar fi răsplătit ministrul „Grindă” camarila
Ați citit lista de neamuri și ciumeți agățață de Ion Ștefan Grindă prin toate instituțiile din zona sa? Ați văzut ce caricaturi umane îl înconjoară pe Ludovic Orban? Stiți ce-am înțeles din cele 60 de zile? Că politicianul român, tont sau genial, n-are frică nici de Dumnezeu, nici de Diavol!
Vă mai aduceți aminte de perioada premergătoare stării de urgență? Blambecul nostru conducător era țintuit pe planul său de alegeri anticipate. Pofta de putere totală îl seca. Nu s-a gîndit la nimic altceva și ne-a demonstrat că nu are fler și nu sesizează prioritățile și amenințările importante (gripă ușoară!), că e mare fomist în materie de imagine și putere. S-ar da în stambă și pe Calea Victoriei sau în Piața Romană numai să aibă parte de cîteva aplauze! Aceste luni m-au ajutat să înțeleg că avem un cetățean cu îndatoriri legale în Palatul Cotroceni, dar n-avem președinte. Nici președinte, nici premier! Să ne înțelegem. Eu nu le contest funcțiile. Nu cred că le acoperă cum trebuie nici într-o mică măsură și nu cred că ne putem baza pe dînșii. De cînd a fost votat această rușine de Guvern Orban, am avut parte de cele mai cumplite improvizații administrative, financiare, economice, inclusiv în materie de conducere a vieții publice la vreme de molimă.
Din nefericire, cele două luni de „răgaz” economic nu ne-au luminat în nici un fel. Nici în privința priorităților economice, nici în legătură cu nevoia imperioasă de profesioniști. O luăm de la capăt, așa cum am fost, dar, cu mai puține forțe, cu mai puține firme și cu cîteva picături de elan. Și mai îndatorați față de bănci și față de manualele de economie.
Cine și cum ne-ar putea reda încrederea în insituții, în președinție, în Guvern, în economie?
Preluat: https://www.cotidianul.ro/concluzii-la-sfert-de-pandemie/