Un meșteșug în care strămoșii noştri s-au dovedit foarte pricepuți, fiind moștenitorii unor tradiții milenare confirmate pe teritoriul României de astăzi, cu rădăcini în culturile primordiale ale Europei, precum Cucuteni, Gumelnița sau Hamangia, este cel al olăritului. În perioada cuprinsă între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr., acest meșteșug ajunge la o dezvoltare deosebită, iar obiectele specifice ceramicii geto-dacice, precum ceașca, vasul-borcan, cana cu toartă și fructiera au deja forme conturate definitiv.
Cercetările arheologilor au relevat că în mai toate așezările importante se producea ceramică de caracter comun. Cuptoare de olărie au fost găsite și cercetate în locuri precum Poiana-Tecuci, Bâtca-Doamnei și Cățelul-Nou. Folosirea unora dintre ele de meșterii autohtoni este confirmată și după invazia romană din 105 – 106 d.Hr., mai ales în cazul așezărilor carpilor din Moldova.
Existența roții olarului este atestată în Dacia, unii experți, precum D. Berciu, susținând că ea era folosită în acest spațiu încă din jurul secolului al V-lea î.Hr., moment în care are loc trecerea de la ceramica de tradiție hallstattiană, lucrată manual, la cea de caracter Latene, realizată la roată. Totuşi, trebuie precizat că dovezi ale utilizării roţii olarului în anumite zone ale spaţiului geografic aparţinând României de astăzi avem încă din neolitic, din perioda culturii Cucuteni. Pe marginea acestui subiect, E. Condurachi apreciază că în secolul al IV-lea î.Hr. pe teritoriul Daciei coexistau obiecte lucrate manual și obiecte lucrate la roată, unele chiar în același loc, după cum au relevat cercetările de la Zimnicea.
În ce privește tehnica de realizare a obiectelor ceramice, multe descoperiri au confirmat interesul manifestat de meșterii geto-daci pentru obținerea unei ceramici destinate și gusturilor mai rafinate, prin utilizarea lustruitoarelor din argilă, cu rol în a conferi luciu vaselor.
Atelier de olărit din vremea dacilor (reconstituire)
De altfel, putem vorbi de existența a două tipuri de ceramică, cea comună și cea fină. Obiectele aparținând primei categorii erau lucrate manual, având ca degresant nisipul sau cioburile pisate, iar arderea lor nu era omogenă pe toată suprafața. În cazul obiectelor ceramice fine, lutul era ales cu grijă și spălat eficient, astfel încât să fie înlăturate toate firele de nisip. Din pasta obținută era modelat vasul, după care era scufundat într-o baie de argilă subțiată pentru a se obține o pojghiță subțire ce acoperea vasul micșorându-i permeabilitatea, după cum arată Rodica Tanțău. După uscare, vasul primea luciu cu ajutorul lustruitoarelor,