Distribuie acest articol!
Unirea Dobrogei cu România. Astăzi se împlinesc 143 de ani de la proclamația lui Carol I.
“Măi băieţi, ne-a zis el, aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit voi în Dobogea n-o să mai apuce nici copil de copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi ce-aţi aveţi, lipsiţi-vă şi de oi şi cumpăraţi pământ, c-aveţi să fiţi bogaţi” se povestește că ar fi spus Mihail Kogălniceanu mocanilor veniți în Dobrogea să o repopuleze după Unirea ei de Principatele Române.
După terminarea Războiului de Independență, intervine trădarea aliatului nostru Rusia – reprezentantul României, colonelul Arion, nu e acceptat la tratativele de pace de la San Stefano!
Sub pretextul că independentă României nu era recunoscută şi că aliatul rus îi va reprezenta corect interesele, delegatul român nu a fost admis la discuţiile de la Kazanlîk, care au precedat tratatul preliminar de la San Stefano (în apropiere de Adrianopol). Partea rusă încerca să creeze impresia cum că Imperiul Otoman nu putea fi atât de umilit încât să fie pus să trateze cu foştii vasali
Refuzul de a admite reprezentantul României la tratativele de pace şi intenţia Rusiei de a reîncorpora cele trei judeţe din sudul Basarabiei au stârnit indignare la Bucureşti
Clauzele armistiţiului semnat la 3 martie 1878 de Rusia şi Imperiul Otoman la San Stefano au fost sursă deopotrivă de satisfacţie şi frustrare. La articolul 5 se preciza că Poarta „recunoaşte independenţa României”. Articolul 8 prevedea că trupele de ocupație ruse din Bulgaria aveau să-şi mențină comunicațiile prin România şi prin porturile de la Marea Neagră. Articolul 18 preciza că pentru o parte din despăgubirile de război, Poarta ceda Rusiei Dobrogea, teritoriul pe care „Rusia îşi rezervă dreptul de a-l schimba cu partea Basarabiei detaşată în 1856” (județele Cahul, Ismail și Bolgrad).
A devenit astfel clar că Imperiul Rus nu s-a arătat dispus niciun moment să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu
Acolo se stipula foarte clar: armatele ruse sunt lăsate să treacă pe teritoriul României, în condiţiile respectării integrităţii ţării! Realitatea este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României, ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman (numit „Bolnavul Europei”), a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până la Constantinopol (controlul strâmtorilor Bosfor/Dardanele) și Marea Mediterană.
Unanimitatea forţelor politice în a respinge atât cedarea sudului Basarabiei, cât şi tranzitul armatei ruse a creat o acută tensiune în relaţiile dintre Bucureşti şi Petersburg
Ţarul Alexandru, care ameninţase cu ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române, primea răspunsul demn şi curajos al domnitorului român, Carol I: „armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale (marele duce Nicolae – n.n.) va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze”.
Ameninţările erau departe de a fi simple cuvinte
Trupe ruse sunt aduse în jurul Capitalei (încă se păstrează exemplarele tipărite în limbile rusă, română şi franceză ale decretului pentru introducerea stării de asediu în Bucureşti, precum şi o proclamaţie către locuitorii Capitalei, ce urmau să fie publicate imediat ce oraşul ar fi fost ocupat de trupele ruse, fiind prevăzută numirea unui guvernator militar). Armata română ocupă un dispozitiv defensiv pe linia Calafat – Craiova – Piteşti – Târgovişte și este iminentă o confruntare între foştii aliaţi. Unii deputaţi cer chiar retragerea domnitorului şi a guvernului la Craiova. Din fericire, schimbările intervenite în arena internaţională au detensionat situaţia şi au venit în sprijinul României.
Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de acest tratat (de la San Stefano), prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire a acestuia
Astfel, la conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei, care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeei.
Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor, iar “după Congresul de la Berlin, Kogălniceanu s-a întors zdrobit sufletește şi amărât ca după cea mai tristă înmormântare”
Se pare că doar cancelarul german Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.
România a preluat administraţia Dobrogei de Nord de la Rusia în data de 14 noiembrie 1878, când trupele române au trecut Dunărea spre a lua în posesie noua provincie.
În dimineața acelei zile, Domnitorul Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila
Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu (comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea), prefectul judeţului, primarul Brăilei şi consilieri locali, precum şi de cetăţeni ai oraşului.
Într-o proclamaţie emisă pe data de 14 noiembrie 1878, domnitorul Carol I garanta tuturor locuitorilor provinciei: „Voi de acum atârnaţi de un Stat, unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea desbătută şi încuviinţată de naţiune hotăreşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirei: viaţa, onoarea şi proprietatea, sunt puse sub scutul unei constituţiuni pe care ne-o râvnesc multe naţiuni străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre, vor fi apărate de legile noastre, şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legiuita pedeapsă“.
La ora 13:00, regele trece Dunărea în Dobrogea, pe la Ghecet (actual Smârdan), dar nu a putut poposi mult pe aici, fiind nevoit să revină la București în decursul serii
Armata română și-a continuat însă drumul spre Tulcea, fiind primită cu bucurie de către populație. Indiferent de etnii, pe malul drept al Dunării, dobrogenii i-au primit cum se cuvine: o delegație de nații conlocuitoare, formată din turci și bulgari, aștepta momentul trecerii Dunării de către armatele române, iar la Tulcea s-au ridicat trei arcuri de triumf în cinstea armatei române (care intrase în port la bordul a 14 nave) de către comunitatea greacă, bulgară și evreiască. Singura comunitate care nu a ales să participe la festivități în număr mare a fost cea rusă, semn că și-ar fi dorit mai mult ca acest teritoriu sa fie sub administrare rusă. Unirea Dobrogei cu România intra în linie dreaptă.
De altfel, pe teritoriul Dobrogei încă se aflau trupe ale armatei ruse, iar pregătirile pentru primirea administrației românești a fost făcută mai mult pe ascuns. Guvernatorul rus al Dobrogei nu dorea sub nicio formă să sublinieze rolul eliberator al armatei române
Trebuie să menționez că abia la 4 aprilie 1879 prefectul judeţului Constanţa, Remus Opreanu, anunţa la Bucureşti plecarea unităţilor de artilerie şi infanterie ruse din oraşul Constanţa. Ulterior, la 22 aprilie 1879, prefectul judeţului Tulcea, George Mihail Ghica, anunţa și el retragerea flotei ruse din portul oraşului Tulcea.
La trecerea Dunării, regele lansează un apel și către Armată și bravii ei soldați, care făcuseră posibilă această Unire:
„Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră…Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!”
Trupele române vor ajunge și intra în Constanța abia pe data de 23 noiembrie 1878, fiind întâmpinați de peste 5000 de constănțeni
Atât armata cât și noua administrație română a Dobrogei găseau un tablou destul de dezolant pe aceste plaiuri: o bună parte din populația turcă părăsise deja Dobrogea. Cerchezii prăduiseră multe dintre localitățile de pe aici. Drumurile aproape inexistente, localități subdezvoltate sau ruinate. În următorii ani, poporul român a început să exploreze nouă provincie, pe care doar domnitorul Mircea cel Bătrân o mai avusese în stăpânire.
Repopularea regiunii dintre Dunăre şi Marea Neagră cu români din Transilvania, Moldova, Oltenia sau Muntenia s-a făcut datorită visului de a trăi într-o Californie a României, aşa cum era numită Dobrogea
De altfel, una dintre primele măsuri luate a fost să fie abolită dijma otomană și s-a introdus un sistem de taxe mult mai ușor. Într-un document de la 1900, se spune că “mulţi dintre bătrânii de azi spun că ei n-ar fi îndrăznit să se statornicească în Dobrogea dacă n-ar fi fost îmbărbătaţi de Kogălniceanu. Marele om de stat ştia că e nevoie acolo de un element românesc tenace şi mai cuprins, care să pună mâna pe locuri şi să constituie astfel un puternic strat naţional. Numai aşa s-a putut cumpăni influenţa naţionalităţilor aflătoare acolo de pe vremuri“. Unirea Dobrogei cu România devenea realitate.
În perioada anilor 1878-1880, independenţa României a fost recunoscută de Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Anglia, Franţa, Germania
Cucerirea independenței de stat și unirea Dobrogei cu România au avut mai multe efecte benefice pe termen lung: a favorizat dezvoltarea economiei româneşti și a integrat-o ei în circuitul economic european, a influenţat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, cu precădere lupta de eliberare naţională din Transilvania, a reprezentat o nouă etapă în procesul de desăvârşire a unităţii statal-naţionale, care se va realiza abia în anul 1918.
Unirea Dobrogei cu România -> sursă text: Bogdan Bola Facebook
Distribuie acest articol!