Marți noaptea, am mai primit o veste tristă. Mihaela Ignat mi-a scris din Canada că Herman Victorov a încetat din viață pe 30 aprilie, cu doar cîteva luni înainte de a împlini 90 de ani. Pusesem la cale să publicăm în Cotidianul un serial de întîmplări și povestiri din viața spectaculoasă și dreaptă a lui Herman Victorov. Am și primit primele episoade, unele apărute în diverse locuri, altele revăzute și așteptam următoarele. Uneori, seara tărziu, la orele țării sale de origine, discutam despre un proiect la care ținea enorm. M-a rugat să merg în Serbia și să i-au legătura cu guvernul sau cu cine trebuie, indiferent de funcție, și să obțin aprobarea pentru ridicarea unei statui uriașe pe malul sîrbesc al Dunării, în amintirea tutor celor însetați de libertate care s-au prăpădit în apele fluviului. I-am spus că ridicarea unei statui nu-i atît de dificilă. Hîrtiile vor fi o nenorocire! Politicienii ne vor purta și ne vor amîna pînă facem peri albi. Altfel, artiștii români ar fi fericiți să omagieze curajul sutelor, poate, miilor de compatrioți care au murit în Dunăre pentru libertate.
Deodată, primesc această veste de la Mihaela Ignat:
”Ultimele saptămîni de viața ale domnului Victorov au fost pline de suferință si boală, dar, s-a ținut drept ca un brad. Doar cu o zi înainte de a merge în spital, nu s-a mai ridicat să se așeze la computer pentru vizionarea emisiunilor obișnuite.
La înmormântare, am încercat să ținem cont de ceea ce si-a dorit: să fie înmormântat în religia în care s-a născut și a trăit, alături de doamna Victorov, când va veni vremea. Pentru că dragostea pentru Romania și patriotismul au fost trăsaturi care au definit personalitatea domnului Victorov, pe sicriu am asezat drapelul tricolor. Balada lui Ciprian Porumbescu l-a acompaniat în ultimele momente în această lume.
Deși, nu-i placea să vorbească despre sfîrșitul vieții, cu ani în urmă, într-o discuție, mi-a spus ca ar dori ca la propria înmormantare sa fie un rabin si un preot. Am fost fericită ca parintele de la Catedrala orodoxa din oraș a participat ca reprezentat al comunitatii românești din care domnul Victorov a facut parte, fiind un cald si puternic susținător”.
Herman Victorov și-a luat zborul, cum el însuși scria într-o imagine măreață și optimistă a momentului său de adio:
“Dacă Dumnezeu va îngădui, anul acesta pe 9 august voi împlini 90 de ani. Mi-am împins bătrânul avion în fața hangarului cu ajutorul unor prieteni. Stă pregătit pentru ultimul zbor. Când va veni vremea, prietenii mei mă vor ajuta să pornesc motorul. Voi rula pe pista vieții mele apoi îl voi pune cu nasul în vânt, voi împinge maneta de gaze și mă voi ridica spre înălțimi nedefinite.”
A visat să fie pilot și a ajuns un tînăr ostracizat de comunism. Și cu toate acestea, s-a ridicat din muncitor, a ajuns un maistru, apoi, inginer, a avut curajul să plece din România în 1975, împreună cu soția și fiica sa, luînd totul de la zero ca imigrant. Și tot el a răzbit ca investitor de mare succes, ca inventator, ca scriitor și ca binefăcător. În Windsor, era un fel de părinte al unui grup de români, ca o uliu mare și pleșuv, în jurul căruia se strâng puii vorbitori de limba română.
În cele cîteva decenii de jurnalism pe care le-am trăit, nu mi-a fost dat să întîlnesc un asemenea român și evreu sau evreu român dedicat țării sale de origine și religiei sale iudaice, în egală măsură. Se mîndrea cu amîndouă deși era mai legat de ce se petrece în Romania decît de evenimentele din Israel. Oricum, era un fabulos cetățean al planetei, o ființă morală și o inteligență tehnică specială, capabilă să se exprime în limba română într-un stil de mare expresivitate.
Să fi tot trecut 20 de ani de cînd m-am trezit sunat la redacție de un necunoscut care voia să mă întîlnească. De ce?
– Dumneata spui lucrurilor pe nume!
Ne-am dat întîlnire pe o terasă unde m-am trezit față în față cu un bărbat înalt, de aproape doi metri, cu părul alb și creț, cu o privire pătrunzătoare, ca de șoim, și cu un limbaj cumpănit la fiecare cuvînt. Puteai crede că este diplomat sau profesor,nu un om atît de încercat de viață. Știa istorie, recita din poeți români și era creatorul celei mai bune mașini de produs capsule pentru medicamente. El a fost cel care a oferit bustul lui Mihai Eminescu pentru a fi așezat în fața Catedralei Ortodoxe Sfântul Gheorghe și Andrei Șaguna din orașul Windsor (Ontario) din Canada.
Cu o regretabilă întîrzîiere, nu-mi rămîne decît să-l însoțesc cu gîndul pios în zborul său de om cu destin spectaculos și în același timp de caracter exemplar.
Celor care vor să afle mai multe despre viața lui Herman Victorov le recomand un text scris de Mihaela Ignat, cea care a fost alături de el în ultimii ani și împreună cu care a publicat cele două volume.
Preluat: https://www.cotidianul.ro/zbor-infinit-herman-victorov/