La moartea lui Avramescu

Cu siguranță că Lucian Avramescu are sufletul și buzunarele pline cu bănuții pe care să-i plătească la trecerea peste Rîul Styx. Este de ajuns să fredoneze un cîntec și să recite o poezie. Sau să spună o poveste despre bunicul său, primar de la Sângeru. Sau ceva despre ce s-a străduit el să facă pentru satul său de sub munte. Lucian Avramescu știa că dictatura timpului este necruțătoare și că, într-o bună zi, trebuie să se închine. Și că, apoi, toate urmele se șterg. Numai că unele dispar mai încet și trec peste decenii, topindu-se în sufletele copiilor, ale neamurilor, ale consătenilor și ale compatrioților. Ne închinăm timpului și-i dăm un rost în măsura în care și cei care ne urmează dau și ei copiilor un drum și un sens.

Lucian Avramescu era un romantic întîrziat, un suflet de menestrel, un ziarist devotat, dar nu fascinat de presă, și un camarad loial și devotat. La un moment dat, Lucian a propus defunctului Club Român de Presă să accepte în dar un hectar și jumătate, dacă nu două, pe pămîntul lui de la Sîngeru, moștenit de la părinți. Zicea că n-ar strica să avem undeva un loc, un club, un cuib, o cabană unde să ne adunăm și să vorbim de ale noastre. Nu ne-a scos din pepeni, nu am rîs, dar nici nu ne-a urnit din București să punem fundația respectivului club la Sîngeru, în județul Prahova. Iar acum este prea tîrziu. Ar fi doar o casă goală!

Ca ziarist, Avramescu spunea ce credea, încercînd și el să recupereze anii de la Scînteia Tineretului. Să spunem adevărul, să stăm cu ochii și cu inima lîngă talpa țării, să fim uniți. Tot acest demers al colegului nostru venea din frica de un alt viscol autoritar, prin care mai trecuserăm. Am lucrat și eu niște ani la Scînteia Tineretului, fără a colabora cu Lucian Avramescu. N-am făcut o revoluție și nu am protestat. Am făcut pluta și am plecat. Nici altora nu le-a păsat. Nici măcar celor care ne-au abandonat dincoace de Zid. Ce, era mai bine să facem pușcărie sau să murim pentru a le da o Românie cadou celor care ne-au părăsit? Sau să îmbrăcăm haina suferinței pentru viitorul odraslelor celor care ne dictau culoarea aerului și a apei?

Fericirea noastră a fost că am suferit și, prin tot ce am făcut după 1989, am încercat să plătim tăcerea, unii chiar complicitățile, cu perioada zisă de aur a lui Nicolae Ceaușescu. Din 1990, am ținut-o pe cărarea îngustă a democrației șerpuind prin pădurea iluziilor, a intereselor, a fricii și a umbrelor trecutului. Uneori, mă întreb, a meritat? Nouă, la revista Expres, amărîții de mineri dirijați de un ofițer, n-au spart birourile, faxul „ăla capitalist”, iar pe cei mai tineri i-au fugărit. Pe unii redactori de la Expres i-au și ciomăgit! Și, iar mă întreb. A meritat să facem asta pentru junii de azi, care simt gustul libertății, care cer cătușe, înregistrări, urmăriri și detenții? Dacă n-au îndurat o lipsă de drepturi, n-au de unde să simtă prețul libertății!

Eu zic că da. Într-o bună zi, ne vor înțelege!

Noi am făcut-o pentru sufletul nostru, nu pentru prostia, inconștiența și neromânescul lor suflet de bolovan sau de tabletă electronică. Am făcut-o pentru noi, pentru bunicii noștri și pentru cine ar vrea să priceapă.

Noi am crezut că după 1990 libertatea abia mijită este într-un mare pericol. Nu prea ne trecea prin cap că totul este hotărît dinainte! Așa că ne-am crezut bravi și viteji că luptăm pentru democrație, ca, mai tîrziu, să ne trezim că mulți dintre cei care o propovăduiau, ziceau pe șest, ce-i aia?

Cu Lucian Avramescu și cu generația de jurnaliști care apăra Piața Universității am fost coleg. CT Popescu nu era printre ei. Ba, la un moment dat, o mai și batjocorea. Unii dintre colegii noștri s-au dus. Alții se zbat în anonimat. Nu le mai cere nimeni un articol. Nu au facebook, nu știu să facă știri cu copy paste, nu merg nici în city break, nu au bani de vacanțe.

Lucian Avramescu își făcuse un cuib de vis în casa părintească de la Sângeru. O vreme, casa bunicului, fost primar de Sângeru, fusese sediu de cooperativă agricolă. Ba și primărie. Lucian s-a încăpățînat să o reînsuflețească, să o ridice la demnitatea din vremea bunicului său.

Într-o seară cînd i-am telefonat, mi-a răspuns mormăit.

-Ce faci, mă, acolo, ce te supără?

-Pe dracu, mulg vacile că omul meu de la grajd s-a îmbătat și am două vaci proaspăt fătate și le doare ugerul de prea mult lapte.

A murit Lucian Avramescu

Avea o curte plină cu păsări, cotețe și toate acareturile gospodăriei de dinainte de Război. Casa începuse să arate ca o cetate țărănească bine aranjată, respirînd ordine și curățenie.

De la o vreme, curtea casei sale de la Sîngeru a început să se umple cu statui și blocuri de piatră. Undeva, deasupra, la Sângeru se afla o carieră de piatră bună pentru tot soiul de lucrări, din care ieșeau oale, monumente și statui naive. Așa a înflorit Muzeul pietrei de la Sîngeru. Nu știu ce valoare artistică au pietrele de la acest muzeu. Sigur, ele probează strădania unui poet și a unui cetățean român contemporan care nu s-a plîns de nimic. Pur și simplu s-a dovedit a fi un om de ispravă și s-a străduit să dea oamenilor de lucru, să reînvie șezătorile culturale, concertele și expozițiile de artă în satul său natal. Toată perioada comunistă și toate investițiile în cultură din anii democrației nu fac cît un sfert din ce-a organizat Lucian Avramescu la Sîngeru. Le-a urnit cu sufletul său și fără nici un ban. Și cu vocea lui de poet a vărsat dulceață în urechile unor personalități. Mulți nici nu și-au dat seama cum au ajuns la Sângeru și cît sunt de admirați pe acolo.

Întoarcerea acasă- Lucian Avramescu şi Alexandru Tomescu

Lucian s-a dus pe drumul celorlalți, lăsînd nenumărate mesaje în piatră sau pe hîrtie. Cine va încerca să le citească va putea descifra ceva din taina meseriei de a trăi.