Mi-e greu să uit imaginile de la Cotroceni cu toți politicienii români înghesuiți la Bill Clinton să-i transmită bucuria venirii americanilor.
Era primul președinte american sosit în România după căderea lui Nicolae Ceaușescu. Și cei mai mulți dintre invitații la recepție erau încîntați să-i transmită bucuria împlinirii unui vis al contra-revoluționarilor din munți, cei care după război așteptau venirea sau măcar ajutorul anglo-americanilor ca pe o salvare de comunism. Atunci, americanii erau speranța, și venirea lor s-a lăsat așteptată aproape 40 de ani. Între timp, SUA au devenit un model de libertate și democrație în vreme ce noi arătam ca niște foști comuniști ponosiți și încercați de locuri comune, obosiți de iluzii, dogme și lașități.
Într-un colț al sălii de recepție de la Palatul Cotroceni, pe o masă mare domina un tort uriaș din ciocolată albă, ornat cu steagurile României și SUA. La desert, am gustat zîmbind din steagul american, în vreme ce pe terasa sălii de recepție scretarul de stat Madeline K. Abright suda țigările una după alta. Plutea în aer intrarea în NATO și ni se părea că interesul americanilor pentru România era un mod de a-l prinde pe Dumnezeu de pulpana hainei. Eram filo-americani. Eram și eu, fără să cunosc detaliile parteneriatului strategic româno-american, cel care avea să ne sprijine în aderarea la NATO.
N-aș fi putut să-mi imaginez că lucurile ar putea evolua într-un asemenea mod, că tot sprijinul Fundației Soros în România și în Europa de Est avea să devină o pregătire de cadre dedicate orbește orientărilor transmise de la Washington și New York. Atacul terorist de la 11 septembrie avea să scoată și el în evidență o solidaritate americană demnă de orice popor ajuns într-o situație critică. Combaterea terorismului declanșată imediat după avea să devină la fel de importantă ca și marea debarcare, operațiunea ce avea să pună capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Cine s-ar fi gîndit că după 11 Septembrie va veni și Me Too, altă aiureală de tip american, și valul de proteste declanșate de accidentul tragic cu George Floyd, un infractor cunoscut transformat într-un idol al unei cauze umflate de fanatism.
În anii de început ai Parteneriatului româno-american nu mi-aș fi imaginat nici mort că sorosiștii vor deveni instrumente de presiune și de putere în România, că libertatea presei din SUA poate decădea la fel ca în România, că drepturile și libertățile pot fi folosite doar pentru blocarea adversarilor, că un popor cu asemenea exerciții de libertate poate decădea pînă la reacții mai urîte decît cele de pe vremea mccarthyism-ului feroce (cercetarea în stilul securității comuniste a celor care erau bănuiți că ar fi comuniști sau simpatizanți).
N-am nici cea mai mică îndoială că nebunia de acum nu are de-a face cu libertățile invocate de dirijorii din umbră. Este doar un mod iresponsabil de a tranșa bătălia pentru putere în pregătirea viitoarei campanii electorale americane. Ce-a învîrtit Joe Biden în Ucraina și România este împins sub preșul disputelor pe seama rasismului și al libertăților cetățenești. Rescrierea istoriei și dărâmarea statuilor, chiar dacă vor ține numai două săptămîni sau o lună, vor duce SUA pe lista țărilor în care fanatismul a întors lumea pe dos.
Întreținut din rațiuni politice și dintr-o filosofie coborîtă din marxism și din comunism, valul de proteste din SUA și, mai ales, excesele la care consimt cei care îl dirijează mă fac să îmi iau adio de la modelul de democrație de tip american.
Tortul american de astăzi are un alt gust și nu-mi mai place!