Noul Rechizitoriu în dosarul Revoluției pare conceput și construit pentru trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu (plus Voican, Cico Dumitrescu și Iosif Rus) și are aerul unei încercări de închiderea a unui capitol de istorie densă și zbuciumată. Să-l închidem și să scăpăm de el, pare a gîndi autorul, colonel magistrat Cătălin Ranco Piţu, procuror militar şef în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare. Dacă nu cumva Ronco Pițu l-a făcut cu aerul că trebuie să mai dea un semn de activitate și că n-a dormit pe dosarul restituit de instanță. Ca să nu zică poporul că se urmărește doar condamnarea lui Ion Iliescu, colonelul Ronco Pițu a dăugat alte trei personaje (unul decedat), iar în dispozitivul introductiv al Rechizitoriului a reluat lunga listă de condamnări a Revoluției. Domnul procuror militar colonel magistrat scrie negru pe alb că:
”Prin rechizitoriul nr. 88/P/1990 din data de 04.06.1990, Secţia Parchetelor Militare a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor Andrei Ştefan, Ciobanu Lina, Constantin Nicolae, Curticeanu Silviu, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Gâdea Suzana, Gere Mihai, Mureşan Ana, Niculescu Mizil Paul, Popescu Dumitru, Radu Ion, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Radu Constantin ş.a., membri C.P.Ex. al P.C.R, pentru 13 comiterea infracţiunii de favorizare la genocid”,
Ce s-a ales de genocidul incriminat în 1990? A fost sau nu? Cititorii pot să-și răspundă și singuri! Ce mai contează! Pedepsele au fost executate, iar Timpul schimbă culorile și accentele. Nu este exclus ca acum sau peste ani, mai mulți oameni să dea răspunsuri foarte departe de sentințele anilor 1990, decise mai mult sub presiunea propagandei decît a probelor și procedurilor juridice.
Dosarul nesfîrșit al Revoluției (1)
Pentru a închide orice discuție despre schimbarea de regim din România și pentru a împinge totul într-o ceață de nepătruns, lipsea doar condamnarea lui Ion Iliescu. La ea se lucrează de mai multă vreme. Nu putea fi condamnat un revoluționar, niște ani și „primul revoluționar al țării”. Nu-i nimic! A fost scoasă o lege în baza căreia lui Ion Iliescu i-a fost retras titlul luptător cu merite deosebite bla-bla bla. Ion Iliescu a rămas fără statutul și beneficiile de rigoare, deși deținea titlul la modul simbolic și nu primea de la stat nici măcar o casă. Nici spații comerciale, nici indemnizație de revoluționar.
Au trecut niște anii în care Ion Iliescu îmi zicea: „Măi, de ce ești așa ticălos și încrîncenat împotriva mea?“
În loc să încerc să i-o plătesc, încerc să zîmbesc și să-mi păstrez calmul și să descifrez contextul și subtextul procesului care se derulează.
România continuă să orbecăie pe cărările democrației. Dacă n-ar fi existat o preocupare de a face din decontul Revoluției un subiect nesfîrșit, probabil că am fi contat în alte dispute. Țara noastră ar fi avut voce, ar fi incomodat, ar fi putut refuza. Așa, România consumă energii uriașe, bani, timp din agenda publică pentru o obligație zisă și morală, din categoria celor despre care a vorbit (dezbătut) mult, dar a finalizat puțin sau deloc.
Rechizitoriul din Dosarul Revoluției are tonul unei acuzații în spirit american. Adică este plin de acuzații de tipul celor vehiculate de Vladimir Tismăneanu, Monica Macovei, Cristina Guseth, Mălin Bot sau Mădălin Hodor și Germina Nagîț, Andrei Ursu, Dan Tăpălagă, Borcan etc. Frontul acesta ideologic este mult mai mare și este receptorul și purtătorul luminii care vine de peste Ocean. El este mult mai larg, ușor de identificat și care are drept temă fosta Securitate și fostul activ al PCR. Dacă asta ar fi totul, ar fi de-a dreptul minunat. Istoria țării noastre și societatea contemporană ar beneficia de clarificări importante și ar intra pe făgașul normalității. Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate. Marii acuzatori ai fostei Securități, susținuți de peste Ocean, nu fac decît să ecraneze implicarea și rolul nefast al serviciilor secrete românești și americane în capul de pod al Estului european numit România. Pe de o parte, decontul abuzurilor Securității comuniste domină agenda publică în vreme ce activitatea serviciilor secrete actuale,dirijate total de peste Ocean, rămîne sub o piatră de mormînt tăcere ignorată, necercetată, nedecontată, neacuzată și reglementată de ochii lumii. Ce primesc ai noștri în schimbul subordonării orbești? Libertate totală la interiorul țării, în economie, în politică, în presă, în justiție.
Nu întîmplător, directorul Institutului Revoluției Române din decembrie 1989 este un personaj numit Andrei Ursu, revenit din America, fiul luptătorului anticomunist mort în aresturile comuniste. Andrei Ursu nu există ca istoric și apărut pe scenă cu articolele dosarului tragic al tatălui. De la acest punct, a fost gonflat și promovat de cercetătorii și figuranții politici de la CNSAS, în frunte cu Germina Nagîț. Inexistentul cercetător al Revoluției a trăit pînă la numire în SUA și este secondat de un alt cercetător necunoscut în România, Roland Thomasson, și el el străin de ”Răvuluție”. Numai că inginerul Andrei Ursu, împreună cu americanul Thomasson și-au făcut o profesie rentabilă din tema securității și din cercetarea Revoluției. Pînă și zilele trecute, în aparițiile sale televizate, inginerul Ursu, președintele Fundației „Gherorghe Ursu”, instalat ca director științific al IRRD și aspirant la funcția de director IICCMER, flutura la B1 TV o enormitate care îl definește. Cică Rechizitoriul lui Ion Iliescu ar urmări spălarea și reabilitarea fostei Securități.
În toate nenorocirile lumii mai este loc și pentru puțin umor. Și pentru oleacă de prostie!
Preluat: https://www.cotidianul.ro/dosarul-nesfirsit-al-revolutiei-2/