Iarba înaltă, groasă și îmburuienată, de culoarea rahatului, străjuiește drumul pe toate părțile. Dincolo de șanț, porumbul uscat foșnește sec și chinuit. A rămas mic și galben. Nici de foc nu-i bun. Prunii s-au scuturat de prunele necrescute și necoapte. Au rămas mici, zbîrcite și verzi. Nici viespii nu le caută de dulceață. Nu-s bune nici de dat la porci. Le miros, le gustă și le scuipă. Dacă ar putea, ți-ar arăta obrazul. Cu de-astea veri să-i minți? Vacile și oile au boturile sîngerînde. Se zgîrie în cotoarele ascuțite în căutarea unui fir de iarbă. Turmele se mișcă în grabă, ca niște vedenii, în căutarea unui petic de verde care a dispărut de cîteva săptămîni.
În baltă, peștii se mișcă aiurea, tulburînd apa secată pînă aproape de noroiul de pe fund și înoată ca orbeții, cu gura deschisă. Parcă s-ar forța să strige ceva. Se sufocă în apa murdară, puțina care a mai rămas din frumusețea bălții. Pe fundul văii, nu se văd decît oasele albe de piatră ale pîrîului care s-a ascuns. Arată ca șira spinării rămasă dintr-un animal fiert. Oamenii spun că de cînd se știu n-a fost să nu fie ceva pentru vite. Singurul fir apă care n-a murit țîrîie într-un fund de văgăună. Acolo, coboară anevoie să-și umple donițele, ciuberele și bidoanele. Dar și firul acesta alburiu se oprește din cînd în cînd.
Obosește și se stoarce singur. Din cînd în cînd, ghiorțăie, semn că în burta pămîntului fierbe și ea și s-a umplut de aer. Și fîntînile au secat. În cele mai multe, găleata coboară și se lovește de pămînt. Cînd dă de vasele, de pietrele și de oasele căzute acolo de-a lungul vremurilor sună a gol, a lumea cealaltă.
Preotul s-a speriat și el și a scos prapurii la crucea dintre hotare și cîntă rugăciuni pentru ploaie.
-Oare de ce se aprind atîtea cîmpuri?
-Pedeapsă de la Dumnezeu, zice o bunicuță cu o garoafă sălbatică în mîinile-i noduroase.
-Cu ce-am greșit, întreabă alta.
Soarele arde de dimineață, de cum dă să se suie pe cer, pînă seara, cînd scapătă după culme. Peste zi, valuri de foc vin unul după altul, îți uscă gura și se rostogolesc pînă în stomac. Abia respiri, abia ții minte drumul, abia îți vezi de rosturi. Noaptea, este un frig de toamnă tîrzie. De cum se întunecă, foamea scoate animalele la vînătoare. Este un fel de răzbunare a sălbăticiunilor care urlă înfometate. Uneori, au vocile oamenilor care strigă după ceva.
Și dintr-o curte se aude o voce, un bărbat care caută din ochi o scamă de nori. Și zice:
–Tu-z dai seama că ăsta poate fi numa „începutul?“