La ICR Tel Aviv se aplică dictonul „Cine nu e cu noi e împotriva noastră“

-Bună ziua, bine te-ai întors acasă, Cleopatra Lorințiu. Ești în vacanță?

-Mă bucur să ne revedem. Cred că noi doi nu ne-am mai întâlnit de la Paris, pe vremea în care eram diplomat la Ambasada României, acum 20 de ani. Tempi passati ! M-am întors cu adevărat acasă, mandatul pe care l-am avut, acela de consilier diplomatic MAE, director adjunct la ICR Tel Aviv, un mandat de 4 ani, s-a încheiat. Așa că m-am întors acasă de tot, evident încetându-mi activitatea.

-Ziceai că azi a fost ultima zi la MAE. Ce înseamnă asta ?

-Înseamnă o ultimă semnătură sub pe un lung șir de semnături, o notă de lichidare, un fel de consfințire a despărțirii, dacă vrei să-i zicem așa. Un detaliu funcționăresc pentru administrație care sigur că numai în imaginația mea literară capătă alte proporții și valențe.

-Haide să ne întoarcem la perioada ta de activitate la ICR Tel Aviv. Cum este viața în străinătate în slujba culturii române?

Eu știu cum ar trebui să fie: o continuă plonjare în realitatea țării respective, o căutare a zonelor în care ai putea glisa informație și prezență românească valoroasă, un acord fin între realitatea de acolo și tot ce știi, tot bagajul tău cultural, ce simți că ar trebui să se afle despre cultura poporului tău. În plus, fiind vorba despre Israel, un loc deopotrivă de îndelungată istorie a lumii ebraice și carrefour de civilizații și culturi, un punct nodal al culturii universale de care spiritul românesc este aproape, ba uneori chiar se confundă în siajul istoriei dacă ar fi să ne gândim la rolul coloniștilor evrei de la Moinești în fondarea primelor colonii agricole după 1881, la Zichron Yakov și la Rosh Pina, dezvoltate ulterior prin forța vizionară a baronului Rothschild. Mai pe scurt, românii evrei au fost precursorii, ei au pus bazele a ceea ce la o distanță de șaptezeci și ceva de ani avea să devină un vis întruchipat al sionismului: actualul Stat Israel.

Singurul om de cultură de la ICR Tel Aviv părăsește corabia

După cum știi, eu nu sunt evreică, dar prin forța țintelor mele de interes cultural mai ales de autoare de cărți și filme documentare, m-am preocupat intens și cu oarecare ritmicitate de această problematică: am luat-o ardelenește, metodic, de la cartea lui Flavius Josephus, (personaj tragic al Antichității, mare cunoscător al Torei, exaltator al iudaismului, dar produs al sincretismului cultural, autor al „Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor”) ajungând pe cât m-au ținut puterile, până la actualitatea culturală de ultimă oră a țării.

Tema evreilor de origine română sau a celor care au făcut Alya a fost una care m-a preocupat ani în șir, chiar ca realizatoare de documentare de televiziune, foarte multe dintre acestea fiind dedicate fie personalităților europene aș zice (”Tragicul nostru Ulise- Benjamin Fondane” sau despre Marele Rabin Alexandru Safran -”Rezistența spirituală”) ajungând apoi în sfera tematicilor sau autorilor care au devenit israelieni prin propria decizie în contexte politice mai mult sau mai puțin complicate. (Cu alte cuvinte, pe mulți dintre cei pe care i-am întâlnit mai apoi în Israel îi cunoscusem fie din România, fie din Franța, fie din Statele Unite unde la începutul anilor 90, eu, cu entuziasmul naivității acelei perioade, am fost producător independent (adică de capul meu și fără nici o dependență materială sau politică) pentru un canal de televiziune american, 32 Illinois și am realizat pe speze proprii ora de program săptămânală tv „Suflet românesc,” cam o sută de emisiuni…)

DUMNEZEU să aibă milă de noi!, la ICR Tel Aviv

Cu scuze pentru acoladă, revenind la spiritul întrebării dumneavoastră, pot spune că, din păcate unul este modelul de imersiune, acela ideal, alta este realitatea. Mărturisesc deschis faptul că am fost o idealistă, nu așa s-au petrecut lucrurile.

Neîmplinirea vine, parte din pricini concrete din interiorul reprezentanței, parte din modul în care este gândit pattern-ul activității de institut (ca promotor asumat al culturii române în lume!). La nivel general, modul de evaluare a activității secționate pe „proiecte” adică pe activități hai să zic punctuale, și care exclude orice formă de originalitate a prezenței tale în peisaj, ca personalitate care ar trebui să fii luată în seamă, ca formă de „ceva” adăugat, un fel de plusvaloare culturală.

Mai concret, ca oamenii din țara x să te respecte, tu trebuie să te impui nu prin forța cărții de vizită tipărită pe carton, ci prin felul în care ești, cât cunoști din cultura lor și din aceea universală, ce valoare ai ca om de cultură și avocat al Vocii tale naționale. Străinii nu apreciază trădătorii. Poate îi folosesc la un moment dat, dar în același timp îi și disprețuiesc.

Ce se poate face pentru o mai bună reprezentare și prezență culturală. După atâția ani de activitate trebuie să ai și niște concluzii. Care ar fi ?

E înduioșător că mă întrebați dumneavoastră ca voce majoră din presă, dar nu m-au întrebat deloc diriguitorii, aceia care au în mână pâinea și cuțitul.

Nu știu de ce, dar mă duce gândul la faptul că Mircea Eliade era doar atașat de presă în perioada sa de diplomație la Lisabona, Blaga de asemenea a fost atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Berna, Viena apoi, e adevărat cu rang mai mare în Ministerul de Externe, cariera lui de ministru plenipotențiar s-a curmat brusc odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea…

Mi-a zburat gândul la ei și la alții citind o declarație oficială și publică recentă privind destinul icr în care se punea problema „cruțării” artiștilor de rutina managerială. Vai, de ce am sacrifica un autor, un artist, de dragul funcționărelii, al „manageriatului”. Păi, să schimbăm aparenta paradigmă, căci e doar circumstanțială: să afirmi internațional cultura țării tale nu trebuie să fie o funcționăreală!

Urmărindu-mi ani de zile colegii de birou, istoviți de păzirea pereților și uitându-se pe ceas de la nouă la cinci, când lumea de afară dădea în clocot de cultură ( expoziții, evenimente, muzică, muzee, librării și întâlniri de toate felurile) iar ei erau obligați funcționărește „să stea pe calculator”, să vegeteze intelectual, supuși doar birocrației și bunului plac al decidentului, mi-am aminti brusc ziua în care într-o situație similară în anul 1981, uluită de capacitatea de pierdere a timpului ( vezi, a vieții…) de pomană, în institutul de cercetări din Vitan în care fusesem repartizată la terminarea facultății de cibernetică fiindcă avusesem notă mare și prinsesem Bucureștiul, de, mi-am luat cărțile și caietele și am fugit în lume, (chiar dacă ea era mărginită atunci de sîrmă ghimpată) refuzând să fiu sclava Marelui Mecanism de pierdere a vremii pe care socialismul îl instaurase.

Acum, astăzi, stând strâmb și judecând drept, în câte locuri se petrece același lucru? Ce e greșit? Mai e de vină socialismul?

Singurul om de cultură de la ICR Tel Aviv părăsește corabia

Neadaptarea la noua lume, incapacitatea de a da dreptul „funcționarului“ să fie intuitiv, personal, să se manifeste, plăcerea de a-l supune prin argumente birocratice penibile și învechite…din păcate, asta cariază viața noastră. Dar tot în sensul celor întrebate, cine e „funcționarul cultural” ? Care e nivelul său de decizie într-un mecanism care inițial o fi fost bine intenționat gândit și care ulterior ajunge ecoul pârghiilor acționate haotic de factori greu de înțeles?

Cum azi toată lumea dă vina pe politică, la o primă lectură pare că politica culturală a României este vaca slabă și jigărită a peisajului înfierbântat al trocurilor politice. Poate că așa și este. La Tel Aviv, am avut șansa bunei întâlniri și a unei bune relații cu marele poet Julio Martinez Mesanza, spaniolii nu se sfiiseră să-l pună director la Institutul lor cultural, Cervantes , un mare poet și traducător (laureat cu Premio Nacional de Poesia) un om de o modestie absolută și de o calitate umană liniștitoare, glasul culturii spaniole acolo era întărit de această prezență și de acel mod de a fi.

Împărțirea ciolanelor pe tarlaua ICR

(În paranteză fie spus, mă uitam la tot ce a făcut pentru cultura israeliană ambasadorul David Saranga în România și mi-am spus că dumnealui face cât un institut cultural întreg …deci se poate, doar să fie talent, dăruire și cultură, și se poate!)

O altă observație pe care aș face-o se referă la nevoia imperioasă de abordare diferită a „propagării politicii culturale” în funcție de țară, de spațiu cultural. Vedeți că încerc să mă adaptez folosind sintagmele de carton…Sunt bine intenționată.

Situația e diferită de la țară la țară, dar ca în Israel nu este niciunde.

Aș vrea să o rezum cât mai simplu: niciunde în lume nu poți merge pe o stradă și din zece cetățeni, cel puțin o treime să nu fie aceia care au un străbunic, un bunic, un părinte sau altă rudă, un om originar sau legat de România. Numai în Israel.

Cifrele care îi reprezintă pe cei veniți de-a lungul vremii sunt evident cele ale Ministerului Emigrației, nici acelea nu pot fi exacte, se vorbește despre șase sute de mii, dar cine mai știe. În același timp, politica sionista a vremii, a anilor 50-60-70 mergea pe ideea de ștergere a diferențelor etnice, de unificare a oamenilor sub stindardul israelian și al limbii ebraice pe care majoritatea românilor evrei o învățau pornind de la zero în așa zisele Ulpane (centre de învățare a limbii). Să nu uităm că ei vorbiseră în România, preponderent, idiș.

România a rămas (cu bunele și cu relele istoriei) un fel de sursă, ar trebui să redevină și un reper, o relație în care despre noi ca români și civilizație să se știe mai mult decât se știa pe vremea ont-ului și nici pe vremea tranziției cu cazinourile ei.

Rezumând, în limbajul adecvat instituțional, eu am tot scris și trimis și spus diriguitorilor din România, note, observații și idei, probabil un consistent coș de gunoi de care se scapă iute printr-un clic.

Dar poate că și ei au dependențele lor și sunt prinși într-un lanț anume, pe care strop cu strop l-a creat o pseudo realitate și o pseudo lume care nu știm spre ce ne îndreaptă.

-Care ar fi bucuriile care ți-au rămas? Mă refer la evenimentele culturale cele mai reușite.

Să știți că foarte foarte multe. În primul rând, întâlnirile, multe din ele mai apoi materializate în evenimente derulate cu tensiune emoțională, cu prezență cu amintiri, mai apoi în perioada pandemiei cu sprijinul colegei referente Andreea Soare Waserstein, prin filmări și mici documentare făcute, cum se zice avec les moyens du bord și care există pe canalul de youtube.

DUMNEZEU să aibă milă de noi!, la ICR Tel Aviv

De la poeta Marlena Braester, traducătoarea lui Amos Oz în românește, cea care este președinta asociației scriitorilor israelieni de limbă…franceză și directoarea revistei Continuum, la fabuloasa lume descoperită grație Rayei Zommer-Tal, directoarea Muzeului Janco Dada de la Ein Hod, (atunci când am realizat documentare despre Marcel Iancu, Tristan Tzara sau Victor Brauner ), la lumea Academiei de Muzică și dans de la Jerusalem unde rector este domnul Klingoffer, muzician important care poate preda cursuri și la Conservatorul din București în limba română învățată la 4 ani de la bunica dumisale.

Întâlniri literare cu duiumul: amiciția cu Roni Somek, considerat astăzi proeminent poet israelin, apropiat și dumnealui de spațiul nostru cultural (la fel cum Adrian Graundfels energic editor și autor sau Sofia Gelman Kiss, Moshe B.Itsaki, Luian Zeev Herscovici, Costel Safirman, Veronica Rozenbeg, Francisca Stoleru, Madeleine Davidsohn), la șansa de a-l fi întâlnit pe Moshe Idel, marele savant erudit, care poate vorbi subjugându-te pur și simplu despre relația lui Eminescu cu Moses Gaster.

Am lansat zeci de cărți, am prezentat zeci de autori, poeți, prozatori, memorialiști, autori de cărți de amintiri, de monografii sau destăinuiri. Mi-e greu să fac o listă cu toate aceste întâlniri interesante, poate că ar trebui pentru că ea reflectă pasiunea pentru cultură și comunicare care există acolo. De parcă Strihan și Campus, Marius Mircu, Otto Shecher, Steiger, Palty sau Alexandru Mirodan, zecile de autori evrei români care s-au stabilit acolo și au murit acolo cu limba română de gât nu ar fi muncit și rezistat în zadar.

Îi declaram criticului de film Dan Romașcanu care îmi ceruse un interviu la un moment dat că mă impresionează totul în traseul acestor oameni, cei care veniseră în Israel renunțând la bunuri, la mobile și covoare, la tot, dar cărau în geamantanele lor cărți în românește…Obstinația lor de a-și păstra limba într-un loc cu o limbă atât de diferită precum ebraica e ceva ce trebuie remarcat.

De la poveștile impresionante de viață ale lui Richard Armonn la cele literare ale Mariei Găetan Mozes, colega de Școala de literatură a lui Labiș, Raicu și Tomozei din anii ’50, până la ultima seară organizată de mine și dedicată americancei israeliene Brigitte Battat, alături de eseistul Mickael Finkental, toate întâlnirile și lansările de carte, discuțiile și serile institutului au fost sărbători.

Nu sunt topită după rețelele sociale, totuși am numărat, măgulită, câteva sute de vorbe de bine (și două de rău) ale participanților, oaspeților, invitaților, celor care au însemnat densitatea de activitate din acești patru ani ai mei, mă refer exclusiv la evenimentele în care eu am fost parte.

Un loc deosebit îl ocupă în viața mea întâlnirea cu neurologul Jean Jacques Askenasy care e membru din străinătate al Academiei Române, alături de care am scris (în acești ani) și publicat o carte-dialog apărută în România la editura Rao, Despre ce nu se uită, o carte dialog între generații diferite și puncte de vedere care, desigur, nu sunt mereu în consonanță, dar sunt de pe poziția înțelegerii reciproce și a respectului.

Plasticienii de care m-am apropiat și despre care am și scris (sigur că asta nu făcea parte din fișa postului, dar am observat că aceste cronici de întâmpinare contează, apăreau în diferite publicații românești, am reunit o parte în e-book-ul Benevolenza apărut sub sigla Contact Intenațional din Iași, publicația lui Liviu Pendefunda care m-a susținut moral în acești ani) și ele furnizau artiștilor o anumite bucurie, efortul lor era răsplătit – Bella Rosenbaum, Vladi Alon, Cristina Weiss, Arie Lamdan, Sully Bronstein Wolf, în fine e vorba despre zeci de nume și tot zeci de expoziții. Toate acestea s-au realizat pro bono,  fără o lețcaie din partea ICR. Tot pe speze proprii, au venit la evenimente mulți din România sau din lume, de la plasticiana Bianca Boros, la cercul de copii pictori de la Piatra Neamț, de la academicianul Carol Iancu și doamna Edith Safran Starobinski ori Avinoam Safran, celebru medic din Geneva,  fiul Marelui Rabin, la Michel Iancu, directorul Institutului Maimonide din Franța, de la jurnalista Irina Airinei și Marko Katz la…oh, lista e foarte lungă, credeți-mă, venitul pe speze proprii și realizarea de evenimente de succes fără bani a fost una dintre preocupările mele majore (ca și proiecțiile filmului ”România neîmblânzită”, grație unei corespondențe binevoitoare cu producătorul Alex Păun).

Am lăsat la urmă evenimentele susținute financiar (modest) de ICR, din care aș putea aminti spectacolul Lianei Ceterchi dedicat Reginei Maria și recitalurile violoncelistului Andrei Kivu, unul la Institutul Cervantes, celălalt la Ierusalim la Academia de muzică cu sprijinul compozitorului Vladimir Scolnic.

ICR Tel Aviv reprezintă pentru mine un mare scandal. Am citit nenumărate articole despre neînțelegerile de acolo. Filiala ca filiala, dar am citit și reacții de nemulțumire ale intelectualilor și artiștilor israelieni față de comportamentul directorului Martin Ladislau Salamon.

„Scandalul”, cum îi spuneți, a devenit cunoscut public grație eforturilor jurnaliștilor locali din Tel Aviv, ale autorilor înșiși, mai cu seamă o parte din ei, legați de publicația Gazeta Românească (dar nu numai) și de fapt membri ai Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Israel, pe scurt ASILR, care s-au pomenit chiar de la finele anului 2018 excluși (ca asociație) de la dreptul de a coorganiza sau de a fi acceptați sub titulatura aceasta românească, în institut.

Știu că poate să pară absurd….

Ei plasează acest moment de rupere a relațiilor lor cu domnul director M.L. Salamon în legătură cu festivitățile dedicate „Aniversării Centenarului României”. Sau, mai degrabă,…absența acestora.

Ceea ce mie mi s-a părut atunci doar o decizie pripită, personală și de neînțeles, luată de dumnealui în mod discreționar, pe atunci nu mi se părea imposibil de îndreptat, s-a dovedit vreme de trei ani și jumătate care au urmat, în schimb, ceva continuu, o sămânță de ură și dezbinare care a pătruns adânc în ceea ce e numit „comunitate” (iar un termen greu de definit ).

Sunt așadar 3 ani și șase luni în care rugămințile mele, explicațiile scrise, luatul cu buna sau hârtiile oficiale trimise superiorilor direcți au rămas fără vreun rezultat.

Explicam faptul că autoare de limbă română fiind eu însămi și membră a Uniunii Scriitorilor de pe când aveam 20 de ani nu puteam fi de acord cu „interzicerea” participării la ICR a Asociației scriitorilor români, cu eludarea titulaturii asociației. Mi se părea de-a dreptul o aberație.

Invenții și subterfugii instituționale au fost puse atunci la bătaie împotriva mea, printre care și ideea transmisă „de sus”, că „nu trebuie să se mai facă evenimente în limba română, ci numai în ebraică și engleză” , sau că ”ICR nu e pentru cei care au origini românești, ci pentru israelieni etc“, că de ei s-ar ocupa Ministerul sau Direcția pentru „românii de pretutindeni”, indicații care mai mult dezarmau decât ajutau la rezolvarea situației (aici, o sa vă rog să vă întoarceți la explicațiile mele anterioare despre ce este un israelian cu rădăcini românești!)

Ca întotdeauna, în realitate, au apărut și cozi de topor, profilându-se un fel de „rezbel” între tabere pe care deliberat domnul director nu doar că îl declanșase prin nesăbuințele dumnealui, dar l-a și cultivat cu obstinație.

Din acest unghi, mi s-a părut incredibilă de pildă darea afară de către dumnealui din incinta institutului (totuși, o instituție a statului român) a binecunoscutului Rabin Wasserman, de la un eveniment la care participau profesori din România veniți la Yad Vashem pentru studii dedicate Holocaustului.

”Împreună cu autoritățile israeliene și române,însoțim anual sute de israelieni și de români să participe la aceste comemorări care sunt absolut necesare și avem o experiență de ani de zile. Din păcate de la intrare directorul Martin Salamon mi-a spus că evenimentul este închis și că nu voi putea dialoga cu musafirii din România. Am fost surprins de această respingere a mea de către un reprezentant al României. În calitatea mea de rabin, nu mă ocup de politică:de acea mi-am pus întrebarea de ce nu ne este permis să le arătăm unor profesori din România cum cinstim noi memoria Holocaustului”Rabin avocat Iosef Wasserman, referent pentru relațiile cu România al Asociației Parlamentare din Israel pentru cinstirea memoriei Holocaustului (15 august 2019).

Rabinul Wasserman e o personalitate și pentru israelieni și pentru români, el organiza Marșul Vieții la Iași, reprezenta o sumedenie de comunități religioase din Israel, un om iertător și în spiritul păcii și al înțelegerii, dânsul venise cu actele doveditoare cu sine…culmea, la darea afară asistase în miez de vară și o echipă (stupefiată) a televiziunii publice de acasă, dar din nefericire pentru domnia sa, era în bune relații, de stimă reciprocă chiar cu președintele asociației ASILR, domnul Dragoș Nelersa care deja devenise „dușmanul public ” pentru domnul nostru director.

Tot acest conflict de trei ani și jumătate a fost cumva public, pentru că autorii cu pricina au scris în jurnale, au scris în România, nu au stat cu mâinile în sân, au sancționat derivele și abuzurile, au explicat tuturor oficialităților românești, de la miniștri la senatori, de la deputați la diplomați, la toate nivelurile, cu dovezi, cu declarații asumate și evident, au accentuat de fiecare dată că eu, adică directorul adjunct, le țin partea.

Partea cui trebuia ținută? A Limbii Române? A cărții românești? A exprimării libere?

Vă veți întreba desigur unde era Conducerea Centralei în această vreme, în condițiile în care fluviile de reclamații curgeau către ea. (Și aș zice, majoritatea plângerilor se adunaseră către Comisia de cultura a Senatului «or avea număr de înregistrare?» cea care, precizez pentru cine ignoră acest fapt, este controlarea supremă a activității ICR-urilor, audiază și dă girul numirilor de directori și directori-adjuncți, după un algoritm greu de descifrat, dar care se pare, văzându-se numirile recente și reînnoirile de mandat pentru succese indiscutabile, precum și a domnului director în chestiune, funcționează în mod par default.)

Spre cinstea lui, vicepreședintele de atunci al ICR, domnul Bela Dan Krizbai, conștient de situație (și grație faptului că fusese el însuși, înaintea mea, director adjunct tot la ICR Tel Aviv și cunoștea un potențial de invidii și răzbunări țesute, potențial care se manifesta acolo) a încercat (martoră e litera scrisă a comunicărilor oficiale) să îl atenționeze pe domnul Salamon cerându-i „o mediere” cu asociația, somându-l să țină cont și de opiniile mele etc.

Când citeam în presă rugămințile de-a dreptul înduioșătoare ale unor oameni de mare calitate, sincer mi se rupea inima. Iată doar două fraze din articolul public al Magdalenei Brătescu, autoare și critic de teatru : ”Mă simt profund dezamăgită că de un an și jumătate, Institutul Cultural Român nu mai găzduiește nicio activitate culturală a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Mai ales că, până la instalarea dumneavoastră în funcția de director, asociația noastră era o prezență lunară, dacă nu chiar bilunară la ICR.

La rândul nostru, am considerat întotdeauna oportun să sprijinim prin voluntariat, prezență și luare de cuvânt toate activitățile Institutului pe care-l considerăm o a doua noastră casă, cea a culturii române.

Cu tristețe vă mărturisesc că, de multă vreme, ASILR se simte considerată de ICR o paria, se simte marginalizată și disprețuită. Scriu aceste rânduri pentru a-mi exprima nedumerirea în fața acestei atitudini de neînțeles. Consider Institutul Cultural Român un promotor al culturii românești în Israel, iar Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română numără zeci de membri care publică anual zeci de cărți și are activități dintre cele mai variate și interesante cărora merită din plin să li se ofere o scenă de dimensiunile spirituale ale Institutului pe care-l conduceți.”

Articolele abundau, indicația scrisă a vicepreședintelui fusese evident aruncată la coș, dezbinarea provocată în mica lume românească israeliană lua proporții, teancul de plângeri, petiții, rugăminți și explicații creștea văzând cu ochii, mă veți întreba unde eram eu în toată povestea asta? La mijloc?

Pe de o parte, în tensiune perpetuă cu superiorul ierarhic (șirul lung de umilințe funcționărești îmi rămâne în arhiva personală, cea scrisă și cea audio), dar și implorându-l omenește în fel și chip să înceteze această prigoană inutilă și acest război (qui prodest ?care, poate că era în profitul cuiva ?), pe de alta, participând la acțiunile Asociației în săli închiriate pe banii lor, aducând ei pe speze proprii oameni din România de dragul de a-i avea printre ei precum marele poet Adrian Popescu de la Cluj sau caricaturistul Costel Pătrășcan, și mulți alții, făcând recitaluri și lansări plătite din buzunarele lor subțiri, în condițiile în care sala institutului, aflată după colț, era goală și plătită regește din bugetul statului român.

După cum dumneavoastra mă știți (căci mă știți de 40 de ani, ce să ne mai ferim să o spunem!), eu nu sunt o persoana conflictuală, toată viața am încercat și în bună parte am reușit să găsesc calea cea bună de înțelegere și de rezolvare a situațiilor în care se înfruntau puncte de vedere diferite.

Dar cum puteam să găsesc armonie cu o opinie care însemna înainte de toate prigonirea, umilirea, disprețuirea colegilor mei autori și a vorbirii limbii române?

Cam greu de răspuns.

Acolo se aplica lozinca făcută celebră de Lenin „Cine nu este cu noi este împotriva noastră“, în limba latină suna mai bine, ”Qui non est nobiscum, Adversus nos est …”și citarea titanului împământenirii disprețului față de adversarii politici din cultură nu e întâmplătoare. La fiecare nou abuz, domnul director răspundea printr-un interviu pompos, autolaudativ, pagini întregi aranjate prin jurnale, până când ne-am convins cu toții de adevăr: nu îi păsa nimănui de ce se petrecea cu adevărat, acolo .

După cum ați văzut (totuși presa a reacționat), nu a existat nici o urmare de analiză sau revizuire în nici unul din cazurile semnalate, dimpotrivă, a urmat o păruială generală ca-n filmele cu Stan și Bran în urma căreia publicul obosit, istovit, plictisit nu a mai zis nimic: a persistat exprimarea unei sile, a unui dispreț generalizat față de munca icerista.

E dreaptă situația asta față de cei care efectiv muncesc cu pasiune, imaginează, crează, impun fapte culturale de valoare?

Iar în ce mă privește, cum va rămâne peste timp cu apartenența mea la ICR? Tot efortul meu va să fie ceva de compătimit, o luptă himerică, o aporie?

-Interesele cui reprezintă directorul ICR Tel Aviv? Cum îți explici că în ciuda scandalurilor repetate, a articolelor apărute și în țară și în presa din Israel, el a fost menținut?

-Mă faceți să râd amar și să dau un citat din petiția adresată de israelieni domnului ministru al Afacerilor Externe: ”La data de 8 martie a.c., mandatul în Israel al domnului director se încheie cu această pată neagră asupra culturii românești.

Unii răsuflă ușurați, dar nu cunosc toate datele problemei. Domnul director nu dorește sub nicio formă să se ridice de pe acest fotoliu confortabil și face tot ce-i stă în putință să-și prelungească mandatul.

Totul depinde de susținerea politică de la București.(…) UDMR ar putea trimite pe altcineva, partidul are mulți oameni care pot face treabă bună în Israel, dar deocamdată, domnul director rămâne pe poziții pentru a-și păzi cu strășnicie scaunul. Ni se pare fără precedent acest gen de vânătoare de posturi. Noi, ca simpli oameni de cultură, sperăm doar că va veni o decizie politică care să nu omoare cultura românească încă patru ani. Anexez cateva din plângerile oamenilor. ing. Dragoș Nelersa CEO Familia, Israel”.

De fapt, oamenii l-au implorat pe domnul Kelemen Hunor pe toate căile directe și indirecte să trimită pe altcineva din UDMR pe postul de director la Tel Aviv, pe oricine altcineva, înțelegând faptul că prin algoritmii de neînțeles ai politichiei românești, țara lor, adică Israel, cade din punctul de vedere al propagării Culturii Române în seama UDMR-ului.

Pentru sutele de oameni ajunși mai de demult sau mai de puțin timp în Israel, tot ce se petrece este ceva ce depășește puterea lor de înțelegere, cum îmi mărturisea de curând un strălucit diplomat israelian tot cu origini românești pe care îl știam din timpul mandatului meu diplomatic de patru ani de la Ambasada României în Franța (2002-2006), dar și un fost ministru de interne al acestui stat, stat care știe să își apere numele, orice am zice.

-Ce știi despre opera lui M. L. Salamon? Este politician, intelectual, artist? Chiar cunoaște cultura română sau reprezintă cultura maghiară și adio?

-La întrebarea despre interesele cui sunt reprezentate acolo, eu nu pot să răspund. Iar la următoarea întrebare mă tem că de teama vulgarității spălării rufelor murdare în public și a amenințărilor cu procese și fel de fel de alte murdării, nu vreau. Poate că un personaj dintr-o viitoare carte a mea o va face, cu mai mult umor și cu prisosință de dovezi. ( Am mai mare încredere în scriitoarea care sunt, decât în funcționara care eram).

În privința reprezentării culturii maghiare acolo, presupun că cei care l-au desemnat sunt mulțumiți din moment ce l-au susținut pentru reinvestire.

Mai în glumă mai în serios, dumnealui mi-a declarat personal că ”în politică numai șantajul merge”. Așa o fi, dumnealor sunt politicieni și probabil că știu mai bine.

Așadar, stimate și mult prețuite Cornel Nistorescu, cei care trebuie să mai răspundă la această întrebare a dumneavoastră sunt: conducătorii UDMR, vicepreședintele Comisiei de Cultură a Senatului României, conducătorii din ministere și evident din Institutul Cultural Român. Dumnealor l-au pus și susținut, dumnealor știu mai bine. Mai devreme sau mai tîrziu, eu sunt sigură că se va răspunde la întrebări și că va fi satisfăcută și curiozitatea noastră.

-Tu ai ales să pleci sau ai fost rechemată?

–Mandatul pentru care am fost numită (în 6 decembrie 2017, a avut loc audierea la Comisiile reunite, de Cultură și Externe ale Senatului de atunci) a fost pentru 4 ani. Eu am ajuns acolo lăsându-mi slujba de realizator la Televiziunea Română și jumătatea de normă de consilier la Ministerul Culturii.

Nu am făcut nici o cerere oficială, scrisă, către conducerea ICR-ului de a obține un nou mandat.

În situația asta a plecării de bunăvoie, nimeni nu putea să pună presiune pe mine. Presiune a fost totuși, una funcționărească și psihologică, mă întreb cum își amintește domnul director dacă s-ar privi în oglindă cu minimă sinceritate, ultimele 40 de zile din mandatul meu, în care nu mi-a adresat niciun cuvânt, trecând pe lângă biroul meu ca pe lângă o mobilă, boicotându-mi evenimentele în mod gratuit și inutil, timp în care pregătea plecarea mea prin demantelarea bibliotecii române, ajunsă prin pachete de carton, mutând aiurea câteva etajere în mod demonstrativ în sala de festivități, așa încât și aceea să devină improprie unor evenimente. Și dacă toată starea creată, în care subalternii dânsului erau înfricoșați să îmi vorbească, în care autorii mă sunau non stop și îmi transmiteau că mă susțin, că îmi mulțumesc, că „sunt cu mine“ în pofida represaliilor care știau că vor urma, mă întreb așadar dacă astea au vreo legătură cu statutul de „diplomat” afișat.

Din fericire, reușesc să mă detașez privind în urmă cu părere de rău și plângând de milă „propagarea culturii noastre românești.”

– Ai mai scris ?

A trebuit să aștept jumătate de viață ca să am parte de acest interviu. Interesant, grație celui mai mare eșec instituțional din viața mea. Poate că asta e compensația .

Și da, am mai scris. Greu și puțintel, dar sper să îmi revin cu toate că mă mai trezesc noaptea în coșmaruri legate de ce s-a petrecut acolo.

Sper să ajungă la toamnă în librării „Zboruri secrete” (la editura ” Ecou transilvan”) cuprinzând retrospective, eseuri, amintiri și interviuri cu personalități precum Ștefan Augustin Doinaș sau contemplative precum ”Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei”. Venind vorba despre Tomozei, am reușit să reconstitui toata cariera lui de cronicar de film în cartea”Tomozei iubea filmul” care devine o prețioasă dovadă a cinema-ului românesc din anii ’60 cu întîlniri fabuloase precum George Vraca, Liviu Ciulei, Victor Iliu și zeci de actori, marii actori ai noștri aflați atunci la tinerețe. Mă așteaptă spre rezolvare Arhiva Gheorghe Tomozei ( de care mă ocup în virtutea faptului că ne-a rămas nouă, mie și fiului nostru Maximilian Tomozei), dar și ceva mai nou: Arhiva Alexandru Mirodan pe care fiul dramaturgului, Vladimir, care e el însuși un teatrolog renumit la Londra, mi-a încredințat-o spre „rezolvare“ și revenirea în România a dovezilor de viață și creație a unui mare dramaturg și jurnalist. Deci, o să mă ocup…de alții.

Și voi continua romanul pe care îl începusem înainte de a ajunge la Tel Aviv (este o continuare la romanul meu ”Pălăria de pai” cel apărut în 2013 la Eikon în două ediții succesive). Va fi o carte despre destinul unui evreu român din Cernăuți, un medic devenit francez, trăitor la Paris în timpul războiului și care are un rol important în mișcarea sionistă al cărui prototip este medicul Nathan Brumberg.

Până la urmă, revin la tema cu care ne-am început dialogul pentru care vă mulțumesc și îmi cer scuze că nu pot fi mai explicită, mai incisivă, mai fermă. Mai puțin „sfioasă”, cum frumos spuneați adineaori.

E numai o protecție necesară pentru că am început de o vreme ( doamne, nu îmi dau importanță!) să mă simt o țintă.