La mijlocul lunii ianuarie, am fost invitat la o întîlnire cu reprezentanții veteranilor din Transnistria. Îi văzusem și cu un an înainte, cînd mi-au vorbit despre o solicitare a lor către autoritățile române. Știu că s-au adresat Armatei Române, Președinției și chiar Bisericii Ortodoxe Române. De la primele două nu au primit niciun răspuns, iar Biserica a răspuns stupefiant. Fiind lipsit de orice contact cu mahării actualei puteri de la București, n-am putut să le fiu de folos. Adevărul este că, începînd de la mandatele lui Traian Băsescu și continuînd cu cele ale lui Klaus Iohannis, autoritățile române postează ca fanaticii pe Facebook și nu se mai întîlnesc cu presa din țara lor. Ei se dau și conducători, și purtători de cuvînt! Dacă fac întîlniri, acestea sunt pe șest și sunt invitați doar ziariștii care le cîntă în strună și pe care îi sponsorizează.
Întîlnirea mea de la jumătatea lui ianuarie, anul curent, desfășurată pe terasa unui hotel, la soare, a avut tensiunea unei amenințări de furtună. Patrioții moldoveni, foști luptători de nădejde în războiul din Transnistria, voiau să-i ajut cu un contact. Adică, să spună cuiva despre amenințarea iminentă a războiului. Știau pe filieră militară, probabil de la cei cu care luptaseră și în războiul din Afganistan, acum ofițeri superiori în armata lui Putin, că trupele Rusiei vor invada Ucraina și că, în funcție de evoluția situației și de un ordin ulterior, este posibil să treacă Nistrul peste noapte, fiind deja prezente în Transnistria. Interlocutorii mei aveau inclusiv data invaziei, 25 ale lunii următoare (atacul Rusiei a fost cu o zi mai devreme). Apoi, în funcție de situația din teren și de reacția internațională, propriu-zisă, nu declarativă, trupele rusești vor trece în Republica Moldova, iar aici nu vor întîmpina nici o opoziție din partea armatei republicane, care nici măcar nu va ieși din cazărmi, conducerea unităților fiind deja schimbată cu ofițeri slugarnici, până la nivelul comandanților de pluton. Am încremenit. Cu cine să vorbesc? Cui să-i spun fără să stîrnesc panică? Cu ce să-i ajut? Ce putem face?
– Ajutați-ne cu achiziționarea unor stații de comunicare ca să putem ține legătura între noi și să organizăm rezistența!
– Cum adică?
– Așa bine! Am luptat în Transnistria și în Afganistan și știm să o facem. Trecem la apărarea de gherilă!
N-am putut să-i ajut, nu era de nasul meu și nici nu știam pe cineva dispus să renunțe la 300-350 de mii de euro, cît costa o stație cu aproximativ o sută de unități de comunicare. Ne-am despărțit cu amar în suflet. Am așteptat memoriul lor pentru autoritățile române și apoi să văd dacă povestea spusă de ei se confirmă. Am urmărit zilnic știrile, am citit despre masarea și mișcarea trupelor rusești pe granițele Ucrainei și am încercat să văd ce se confirmă din spusele lor. Pînă una alta, tancurile rusești au intrat în Ucraina, orașele ucrainene sunt bombardate și trupele armatei din țara vecină luptă cu vitejie să-și apere teritoriul și cetățenii. Rușii nu au făcut încă joncțiunea cu Tiraspolul și nici nu au realizat un culoar în sud, între teritoriile deja controlate din Ucraina și teritoriul Transnistriei. Pînă în acest moment, nu sunt semne de mișcare a trupelor Armatei a 14-a spre malurile Prutului.
Astăzi, printr-un alt combatant, de data asta din România, am primit o nouă scrisoare a patrioților moldoveni, adresată președintelui României, Parlamentului și Guvernului, semnată de o asociație civică și de trei asociații ale veteranilor, luptătorilor și invalizilor din Războiul de pe Nistru. Îmi fac o datorie să o public, socotind acest gest inclusiv o formă de sprijin personal.
Cornel Nistorescu
Preluat: https://www.cotidianul.ro/sprijiniti-romanii-din-moldova/