Accidentele de săptămîna trecută au provocat valuri de nemulțumire și de tristețe. Unii oameni încep să capoteze din senin. Toate sunt prea negre, prea fără rost, prea fără șanse ca să mai încerce. Parcă un soi de magnetism al întunericului ne atrage pe toți în nimic. Încotro să o iau, se întreabă omul însingurat? Ce să mai aștept, își zice nefericitul?
Într-o asemenea stare dominată de transmisiuni în direct de la înmormîntări, (sadism de reporteri cretini!) am primit patru fotografii. Reprezentau trei portrete de femei frumoase cu fața răvășită. Ce-i cu astea? Cine amestecă zîmbetul cu disperarea și nu ignoră rujul?
Conferința de presă a lui Big Bode n-a făcut decît să confirme purcoiul de locuri comune din capul ministrului. Că ia măsuri, că știe, că vrea! Bla bla, cu sula în coaste! Orice politician amenințat cu debarcarea devine duios și neliniștit, ca porcul la tăiere. Schimbările din Poliție înseamnă schimbări peste tot. La guvern, la parlament, la președinție, la primărie, la mediu, la vînătoare. De unde? Cu cine? Aproximativul de la Interne vine de la aproximativul din guvern și din parlament, iar acesta este expresia aproximativului de peste tot. Merge și așa, se rezolvă, descurcă-te! Criza de energie nu-i decît o criză de politicieni cu cap.
Scandal cu polițiștii Bode „a mințit ca un pungaș ordinar”
Circulă povestea cu un șef de partid care s-a dus la o zi aniversară la Cluj unde, afumat nițel, buzatul ar fi spus: dacă nu facem o sută de milioane, nu facem nimic!
O sută pentru el, o sută pentru partid! Aproximativul este în toate domeniile. Și în lege și în aplicarea ei. Ține numai de interes și de sprijin. Dacă ești slab, aproximativul din lege cuplat cu aproximativul din atitudinea magistraților te îngroapă. Dacă ai puncte de sprijin, în baza aceluiași aproximativ din toate, aplicat unuia care trebuie protejat, te salvezi ușor. În toate regulile și legile din societatea românească există o toleranță care face diferența de condiție. Și marchează granița dintre nenoroc și bunăstare. Una este viața și legea pentru cel amărît și alta pentru cel cu ancore în partid, în SRI sau în Poliție. Aproximativul românesc este totdeauna în favoarea celui puternic. Cuvîntările mahărilor au și ele doza lor de aproximativ. În vecii vecilor, din declarațiile lui Big Bode nu se alege nimic. Un fraier sacrificat, un bezmetic sancționat, două reglementări îmbunătățite. Mai vreți ceva ? Are și el familie, prieteni, sănătate, nevoie de odihnă.
Doar n-o alerga ministrul după toți nemernicii!
Mai primesc cîteva portrete sensibile și expresive. Și o fotografie. O doamnă cu părul blond răscolit de vînt, rebel sau ciufulit deasupra unui zîmbet cald, prietenos. Urmează „Universul unei femei”-un portret în acril de fată măcinată de gînduri.
Cu ce sunt mai bune promisiunile Ministrului de Interne decît cele ale lui Virgil Popescu? Eternul și abonatul Virgil Popescu (cercetați singuri ce-l ține pe acest no name politic din Mehedinți călare pe un purcoi de bani).
Poate că asta ne ajută să înțelegem de ce se închid insituții. De ce spitale și școli au facturi de sute de mii de lei. Cum să le plătească? Nici dacă elevii și părinții fac chetă împreună cu bolnavii și tot nu se adună sumele necesare școlilor și spitalelor. Dacă și instituții ale Academiei Române se închid, dacă și producătorii capotează în fața prețului la energie și toți ridică din umeri, făcîndu-se că nu înțeleg de unde vine, atunci nu ne mai rămîne decît o întrebare:
-Cum putem merge mai departe?
Un sas din Orăștie la care am petrecut vreo doi ani în gazdă, fost deportat la minele de cărbuni din Uniunea Sovietică, îmi zicea mai în fiecare seară cînd mă auzea oftînd:
-Nu te plînge, Her Cornel! Să nu dea Dumnezeu omului cît poate duce!
N-o cunosc pe Ana Maria David. Nici măcar nu am văzut-o. Cineva mi-a trimis fotografia ei și imagini după cîteva lucrări.
Ele m-au determinat să o sun. Este una dintre campioanele nenorocului. Dar și o fibră de mare învingător. Copilă fiind, la 5 ani a fost lovită de un camion. A supraviețuit. Era captivată de desen. Tatăl ei, muncitor la Arad, a chemat un pictor să vadă dacă are talent. Ana Maria David a ajuns studentă la medicină, a terminat-o cu brio, a făcut specializarea în medicină internă și mai apoi încă una, în gastroenterologie. Din 1991, lucrează la Spitalul Județean din Arad. Este catolică. De Sărbătorile Pascale ortodoxe s-a oferit să lucreze pentru a lăsa colegilor ortodocși timp de bucurie. Era de gardă cînd mama sa a venit cu fetița să o viziteze la spital. Andreea, de 8 ani, a murit pe loc, lovită de o mașină austriacă pe trecerea de pietoni. Mama ei a fost și ea accidentată grav. Tot atunci a mai venit un necaz. A divorțat. Nu peste multă vreme, tatăl ei a murit lovit de un camion. A rămas cu un vis. Să mai aibă o fetiță. A avut-o și a fost la un pas de prima ei fericire. Tot ea a fost primul medic din Arad, contaminat de Covid 19. Și iar a venit valul cel negru.
”-Era vremea cînd bolnavii de Covid erau închiși cu cheia. Nu puteau ieși. Nu primeau tratament. Nu știau ce să le dea. Nici măcar o injecție. Să nu se infecteze. N-au vrut să mă testeze decît după insistențe și cu pile. A trebuit să recurg la o intervenție ca să fiu testată. M-au trimis la Timișoara cu un bărbat de 43 de ani în salvare. Bărbatul abia mai respira. Mă rugam să nu moară pe drum și să parcurg restul drumului lîngă un decedat. Cînd am ajuns la Timișoara, am auzit pe cineva întrebînd:
-Mai aveți pe cineva viu prin mașină?
Am fost închisă cu cheia. Mă rugam să supraviețuiesc, să mă întorc la fetița mea și la spital. La un moment dat, m-am gîndit la sinucidere. Eram la limită. Atunci mi-am adus aminte de pictură, cînd tata a chemat un artist să vadă dacă am talent. Cînd m-am externat de la Timișoara, m-am oprit la primul magazin de culori. După programul la Spitalul Județean Arad, merg și la Infomedica unde mai lucrez cîteva ore. Apoi pictez. Asta mă eliberează, mă liniștește, mă ridică deasupra zilei. Cînd îmi iese o lucrare sunt fericită, mă bucur, înfloresc de-a binelea. Toată lumea este înnebunită de politică și de Covid. Altceva nu mai auzi. Eu vreau să uit. Ca să rezist, mă refugiez în culoare, în portrete, în naturi moarte. Pentru mine, pictura este un pansament, un refugiu, o salvare în imagini frumoase. Acuma vreau să aflu pînă la ce nivel pot ajunge și care sunt limitele mele. Pot să vă întreb ceva? De unde știți de mine și de lucrările mele?
– De la cineva care a venit cu un bolnav în stare gravă la Arad și i-ați dat o mînă de ajutor pînă cînd a plecat sănătos. Și s-a gîndit că vă face un bine dacă îmi trimite lucrările dumneavoastră!
Preluat: https://www.cotidianul.ro/despre-nemernici-si-despre-frumusetea-sperantei/