România, din ce în ce mai firavă - editorial de Cornel Nistorescu

Mai ieri, într-o discuție despre încă inexistentul Minister al Familiei, Tineretului și Egalității, anunțat a fi condus de Gabriela Firea, am avut o discuție în aparentă contradicție cu Octavian Știreanu la „Tu ce zici?”.

El susținea nevoia imperioasă a existenței unui asemenea minister în timp ce eu mă îndoiam de persoana desemnată să-l pună în mișcare. Despre Gabriela Firea și despre rezultatele sale la Capitală nu are rost să mai scriu. Cunoașterea lor este utilă doar prin prisma înțelegerii PSD cu PNL de a o susține pentru un nou mandat laurmătoarele alegeri pentru Primăria Capitalei, liberalii urmînd să îl părăsească pe Nicușor Dan. Au ajuns și ei la concluzia că eșecurile acestuia nu mai pot fi „reparate”. Rămîn pe aceeași poziție în ce privește gălăgiosul pesonaj din Voluntari (cu alai cu tot!). Ar fi păcat însă ca ideea înființării acestui minister al Familiei și nevoia imperioasă de abordare a problematicii demografice să se piardă sub buclele respectivei doamne.

Discuția cu Octavian Știreanu m-a determinat să mă întorc asupra datelor și cercetărilor distinsului profesor universitar Vasile Ghețău, numărul 1 al țării noastre în materie. În loc să redactez un elogiu (pe care domnul profesor îl merită pe deplin) găzduiesc pe spațiul editorialului un fragment din ultima sa analiză publicată pe Contributors.ro.

România, în topul ţărilor cu cea mai mare scădere a populaţiei

Politicienii și cei interesațide involuția dramatică a datelor demografice a populației Românieisunt invitați să îl parcurgă. În ce măsură ministrul desemnat este capabil să gestioneze această problemă este o altă poveste!

Semnal de alarmă: Scăderea alarmantă a populației

Prof.univ. dr.Vasile Ghețău:

Vitorul demografic al României prin ochii Eurostat

Eurostat a publicat în anul 2000 ultima serie de perspective ale populațieiîn Statele Membre (și în alte câteva țări). Se pleacă de la populația la începutul anului 2019. Sunt câteva scenarii construite cu ipoteze diferite asupra ratei fertilității totale (număr mediu de copii la o femeie), speranței de viață la naștere la bărbați și la femei și migrației externe. Unul dintre scenarii este cel de bază, cu ipotezele apreciate a fi cele mai realiste. Trebuie precizat că în acest scenariu, ipotezele asupra celor trei componente sunt optimiste, surprinzător de optimiste pentru toate țările și pentru România îndeosebi.

Potrivit acestui scenariu, populația României ar avea următoarea evoluție până la mijlocul secolului (în milioane):

Depopularea ar urma să capete dimensiuni dramatice iar principalele caracteristici ale populației în anul 2050 – natalitate, mortalitate, creștere naturală și totală conturează parametri de nesustenabilitate și depopularea s-ar accentua. Voi menționa că în seria anterioară a perspectivelor Eurostat, din anul 2018, populația proiectată la mijlocul secolului era considerabil mai mare -16,7 milioane. Schimbările anuale negative ale indicatorilor demografici majori, întinse pe cele trei decenii din acest secol, au căpătat o anumită rutină în aprecieri (înaintea pandemiei) și simpla lor extrapolare poate contura degradarea în continuare a demografiei țării dar nu iau în considerare dinamica internă a demograficului, generatoare de mecanisme de amplificare a degradării. Așa putem explica de ce populația proiectă pentru anul 2050 este atât de diferită în cele două serii de proiectări. Amploarea depopulării țării apare la dimensiuni reale în profil teritorial și în figura 3 poate fi examinată scăderea relativă a populației județelor în perioada 2020-2050 potrivit proiectărilor Eurostat.

Comentariile își găsesc cu greu cuvintele. Depopularea masivă este aproape generală. Județul Ilfov urmează a fi singurul în care populația ar urma să crească. Nu și în Capitală, unde declinul ar ajunge la aproape un sfert din populația actuală. Județul Iași ar urma să-și păstreze dimensiunea actuală apopulației. În toate celelalte județe populația ar urma să scadă considerabil. Declinul ar urma să aibă proporții dramatice în județele din sudul țării dar nu numai. Județele cu declin mai redus, sub 15 la sută, sunt fie județe mai dezvoltate și care atrag migrație internă, fie județe, nu multe, in care dimensiunea scăderii naturale este mai moderată, prin natalitate și mortalitate încă neafectate la cotele cele mai mari. Clasa politică nu dorește regionalizarea din motive lesne de înțeles. Este de admis că un decupaj administrativ pe regiuni nu ar fi favorizat gradul actual de depopulare la nivelul județelor, prin cumulare de resurse umane și materiale favorabile dezvoltării în unități teritorial-administrative mai mari și mai puternice. În fața acestor perspective, întrebarea firească este dacă se mai poate face ceva. Nimeni nu poate avea un răspuns pozitiv fundamentat realist, situația fiind mult prea gravă după 32 de ani de acumulări negative și construirea unor mecanisme determinante extrem de solide și rigide. Clasa politică nu a abordat niciodată viitorul populației țării cu voință autentică, competență, responsabilitate și viziune pe termen lung. Dublarea sau triplarea alocației de stat pentru copii, atunci când guvernanții vor avea bani, ori alte măsuri similare, doar financiare, nu vor putea schimba starea demografică actuală a țării și perspectivele ei pentru că nu știm în măsură suficientă ce factori și prin ce mecanisme determinante au produs și întrețin degradarea, îndeosebi a natalității. Dacă ar fi să apară idei și soluții de diminuare a vitezei declinului și depopulării țării ele nu pot veni decât de la populați tânără. Pentru a le cunoaște este nevoie de cercetări selective pe eșantioane mari de populație tânără și adultă, cercetări care să identifice factorii care determină deciziile de a nu avea copii la sute de mii de tinere cupluri ori de a avea un singur copil, la alte sute de mii de tinere cupluri. Este doar factorul economic cel aflat în spatele acestor decizii ori sunt și alți factori? S-ar putea identifica problemele reale ale tinerelor familii, aspirațiile și preferințele asupra dimensiunii familiei, ce fel de măsuri ar putea schimba deciziile de a nu avea copii ori de a avea un singur copil, ce forme de sprijin sunt dorite, financiare ori combinații cu servicii adresate copilului, familiei cu copii, mamei. Cu toate aceste cunoștințe, s-ar putea contura astfel o strategie pe termen lung care să urmărească reducerea dimensiunii anuale a declinului populației și depopulării țării, cu răbdare, adaptare a măsurilor, monitorizare profesionistă și corecții de parcurs, adoptând mijloace și soluții viabile din alte țări și alocând resurse care nu pot fi decât foarte mari.