Saveta și Diavolul Serafim (1)

O parte din România se prăbușește în fiecare zi, lin, tăcut, inexorabil, sub ochii tîmpi ai guvernanților cu gura mare. Sub nasul celor care își ridică vile de vacanță prin zonele protejate se depopulează sate și se decimează păduri. Ridicolele semne ale prosperității însoțesc scufundarea lumii românești de altădată, singura care ne asigura o anume identitate.

Ce protejăm noi la UNESCO în Munții Apuseni? Galeriile rămase din exploatarea aurului și cîteva sate sărăcite, coșcovite, depopulate. Adică atît cît a mai rămas din Certej, din Roșia Montană, din Săcărîmb și din Abrud. Dincolo de zona tradițională auriferă se întind Apusenii identității românești.

”Minereul” lor principal a fost puterea de a supraviețui în modestie, de multe ori egală cu sărăcia, de a se opune pădurii și de a încălzi pietrele calcaroase ale munților. Sate mici, răsfirate ca toate așezările de munte din România colorează culmile și poienile într-un stil naiv, prietenos, zîmbitor, gata să te ademenească. Case zidite din văiugă sau de lemn, acoperite cu paie, cu șindrilă sau cu țiglă au fost și celule econmice și laboratoare de experiemnte agricole, și bază de pregătire a soldaților ardeleni, și școli și biserici, și forturi de apărare.

Din păcate, prostia românească magnetizată de vorbirea televizată ignoră această lume și, pe măsură ce ani trec, muntele se înclină ca o corabie și casele vechi alunecă în abisul timpului. Mocanii se retrag spre comune mari și spre orașe, pleacă la muncă în străinăte și mulți nu se mai întorc. Munții Apusenii se golesc de viață de parcă s-ar deteriora paginile unei lecții românești de istorie.

Ce a făcut țara noastră pentru apărarea și salvarea Munților Apuseni? Nimic! S-a fudulit cu programe de dezvoltare a turismului și a îndeletnicirilor tradiționale. Nu funcționează. S-a fălit cu ONG-uri care să se implice în protejarea zonei. Au stricat-o sau au vămuit-o. Singurul lucru care funcționează ca un pansament pe o rană străveche sunt subvențiile. Pentru fînul din cîteva grădini, pentru creșterea a cîteva vaci și pentru niște oi, moții și mocanii care se încăpățînează să reziste depopulării se mai aleg cu 1.500-2.000, cei mai destoinici și cu 3.000 mii de euro.

-E un ajutor, un mic ajutor, îmi zicea unul dintre ei. Dar nicidecum nu-i salvarea noastră!

Am revenit în Munții Apuseni în căutarea unei case aparținând unei familii care a dat semnalul plecării din munți încă de prin anii 1960. Eram mînat de gîndul că în felul acesta voi ajunge și la Valea Mare și pe la Groşi pe unde își mai duc viața neamurile mele dinspre mamă, născută și ea într-un sat de pe o vale. Veri la rînd și multe sărbători de primăvară am copilărit la Curpeni, comuna Cerul Băcăinți, în județul Alba, fostă regiune Hunedoara. Bunicul meu a fost un Diavol al locului. Tinea o moară, zidea case, tăia porcii și dicta măcar în viața satului, dacă nu mai departe.

Ca să înțelegeți personajul, trebuie să vă spun ceva despre căsătoria lui. La o zi după ce a luat-o de nevastă pe bunica, a trimis-o la moară să bage în coș pentru că sună clopoțelul și asta înseamnă că merge în gol și se mănîncă pietrele și trebuie ferecate din nou. Biata Saveta, abia dezbrăcată de haina de mireasă și după ce și-a agățat șlaerul la oglindă, a dat fuga la moară. În vreme ce se chinuia să golească sacul în coș, a auzit un clac de lem și o bîrnă căzută peste ușă. Diavolul Serafim, venit pe urma ei, o închisese pe afară și se cărase pentru o după-amiază la ibovnica lui.

Știu de la mama că bunica Saveta se trăgea dintr-o familie numită Noja dintr-un crîng de case numit Groși, aflat la marginea satului Valea Mare, și el parte a comunei Cerul Băcăinți. Nu am ajuns niciodată la Groşi pentru simplul fapt că nici bunica nu mai călca pe acolo. Parcă ar fi ales să-l înfrunte pe Diavolul Serafim decît să se întoarcă într-un loc despre care vorbea rar și puțin. Mie nu mi-a spus niciodată nimic. Ca să o înțelegeți, trebuie să vă spun că bunica mea era o ființă aproape transparentă. Vedeai prin pielea ei subțire și fină, era slăbuță că o trîntea vîntul, nu era bună de corvoadă și de hămăleală, vorbea puțin și totdeauna pe un ton îngîndurat, sperios, de parcă era o pasăre care se temea să cînte.

Numai singurătatea satului de munte trebuie să o fi speriat pe fătuca măritată la Curpeni să se supună orbește și numai frica de Diavolul Serafim trebuie s-o fi dus să-i facă șase copii. Se ducea cu el în moară, la șura de piatră de pe munte, în porumbiște, în podul cu fîn și o electrocuta fertil, lăsînd-o gravidă cu cei șase copii pe care i-a avut. Între care mama era cel mai mare. Cum o fi dus-o la această supunere? De ce nu s-a întors la Casa Puiului, cum era poreclit tatăl său și tot neamul ei, zis ”al Puiului”? Asta n-am știut niciodată și a rămas pentru mine un fel de mister legat de familia noastră.

Trebuie să mai știți că în Munții Apuseni divorțul a apărut pe la jumătatea anilor comunismului. Înainte, mureai lîngă cine te căsătoreai. O femeie alungată sau lăsată de bărbat era un blestem, o nenorocire, o rușine, un chin pentru părinții ei, o condamnată la dispreț și la un soi de compasiune egală cu o moarte lentă. Mai bine te culcai de o mie de ori cu Diavolul decît să nu-ți dea nimeni binețe pentru că erai o femeie divorțată. În Apuseni, femeia singură era parte dintr-o tragedie umană pe care numai lumea Greciei Antice a mai cunoscut-o.

Am luat-o așadar prin Gelmar, am terecut podul peste Mureș și am urmat o vreme fîșia de unt negru adus de inundațiile râului. Ea face miracole în toate culturile semănate între Mureș și șoseaua asfaltată. De partea cealaltă începe piatra mărunțită și stîncile golașe, pe alocuri îmbrăcate cu iarbă și tufe, adică geografia Apusenilor, într-un fel unic în care muntele își arată generozitatea și zgîrcenia, căldura și amenințarea. De o vreme, iarba este arsă ca spinarea porcului pîrlit, pământul crăpat iar frunzele pomilor răsucite de sete. În loc de iarba mustoasă pentru vite cresc niște paie tari și țepoase, pe care nu le poți mesteca nici cal să fii.

Instalația de aprovizionare cu apă de la Dumnezeu funcționează din ce în ce mai inegal, ca să nu zic prost, ca o pedeapsă pentru toate păcatele lumii. Este secetă și praf, pămîntul este cald ca o cărămidă de cuptor, cerul arde și el, iar firele de porumb abia mai arată cîte un muc cu mustața mică și răsucită. Am trecut de Homorod și am ajuns la Băcăinți, pe unde treceam cu brudina cînd mergeam pe jos de la gara din Sibot pînă la Curpeni. Adică 15 kilometri, vara, mai frumoși și mai veseli, iarna, mai blestemați, după cum voia Domnul. La Băcăinți, mama lui Serafim a avut un fecior, botezat Candin, făcut cu un bărbat mort în ”prima bătaie” (Primul Război Mondial) dat în casă la niște gospodari de ispravă. Era frate vitreg cu Serafim și venea rar pe la bunica și de fiecare dată stăteau de vorbă într-o cameră separată în care Serafim nu avea curajul să intre.

În copilărie, în lungile drumuri pe jos spre Curpeni îmi opream întotdeauna privirea pe ruinele celor două turnuri așezate de o parte și de alta a văii. Îmi aduc aminte de o poveste despre cele două fete ale unui grof ungur, fiecare în casa ei așezate de o parte și de alta a văii buclucașe.Se spune că fetele ar fi cerut un pod peste apă, care să le lege casele și să le ferească de prăpădul torentelor pornite de pe dealul Bulbucului și de pe Piatra Tomii. Şi podul s-ar fi prăbușit cînd torentul era mai puternic.

Blestemul văii care vine pe un crac dinspre Curpeni și pe celălaltă dinspre Cerul Băcăinți și Valea Mare a marcat viața oamenilor de aici și pe mulți i-a împins să părăsească locul. O apă tulbure și învolburată venea de sus u pietre mari de un metru, cu copaci și cu ce prindea pe drum vite, care și cai, oameni și animale surprinse de apă. Mătura totul în cale, oameni, animale, pomi și copaci și lăsa în urma lui un dezastru, un fel de peisaj lunar plin de bolovani și stînci. Nu mai rămînea nici o urmă de drum, nu mai erau nici punți și nici podețe și totul trebuia refăcut de la zero.

Am ieșit repede din Băcăinți pe o șosea impecabilă și m-am bucurat de drumul modern, fără să bănui ce șoc puternic îmi pregăteşte ziua de vară la revenirea mea în Munții Apuseni.