Viața a făcut ca în ”Epoca de aur” să fim vecini, în același OD1, lung cît un transatlantic. Noi eram la scara 7, la pupa colosului de beton, cu fața spre răsărit. Nea Nicu Stan locuia cu un etaj mai jos decît mine și lucra la o fermă de legume și ciuperci, la Buftea. Îl auzeam seara cînd venea acasă și-l strigam de fiecare dată cînd îl auzeam că deschide, la etajul șase. Îmi aduc aminte că într-o zi, în timp ce îmi căutam cheile și fredonam ceva cu ”I love you” în stilul jazz-ului de la New Orelans, coborîse și el din lift și cînd deschidea ușa i-a spus doamnei Eliza:
– Pe ăsta-l doare-n c…. de comunism!
Avea haz și bunătate, era tonic și trăda înțelepciunea țăranului școlit și umblat. Era inginer horticultor și citea România literară. Comentam presa și emisiunile de televiziune, aparițiile editoriale și ce auzeam despre Nicolae și Elena Ceaușescu. Ne-am chinuit împreună să facem rost de ”Istoria literaturii de la origini pînă în prezent” a lui George Călinescu re-tipărită de Iosif Constantin Drăgan în Italia. Apoi de ”Delirul” și mai tîrziu de ”Cel mai iubit dintre pămînteni” al lui Marin Preda. El mi-a adus să citesc tableta ”Merge și așa” a Anei Blandiana și m-a întrebat:
– Tu ce zici?
Tot el zicea, ”să facem copiilor o bibliotecă și să le dăm de citit!”. Nea Nicu avea două fete și le făcea o bibliotecă de parcă ar fi îngrijit o livadă și o grădină de flori. Lui Nicolae Stan îi ziceam nea Nicu de parcă ar fi fost fratele meu mai mare. Iar cînd îl invitam la o parolă și îl cinsteam cu ceva îmi zicea:
– Mă tratezi ca pe tovarășu..
Nea Nicu a fost reazemul meu în București. Fără el m-aș fi pierdut în puzderia de apartamente din Drumul Taberei. El era grădina, el era vocea pămîntului, el era omul cu simțul realității, el era enciclopedia mea de flori, fructe și ciuperci, și tot el era omul cu înțelegerea blajină a lucrurilor, cu humorul muntenesc și cu bunătatea țăranului de Tămași, de dincolo de Corbeanca. Pentru mine, în cei mai grei ani, nea Nicu a fost prietenia frumoasă a doi copii de țărani ajunși în București, precum și semnul discret al solidarității românești din anii comunismului, mai ales în vremea în care mulți se fereau să-ți deschidă ușa casei lor sau să îți facă o vizită.
Într-o seară de Crăciun, m-am trezit cu lovituri înfundate în ușă. Am deshis cu teamă, dar era nea Nicu, cu o sticlă de vin sub un braț, cu un cozonac sub cealaltă, și cu două farfurii, una cu sarmale, cealaltă cu pomana porcului. Și iradia a bucurie din toată ființa lui:
– Măi tovarășu, dumneata crezi că ești singur pe lumea asta?
Și cînd îmi zicea ”măi, tovarășu” o făcea într-un fel cu mai multe semnificații, din care eu trebuia să-mi aleg una în funcție de împrejurare. ”Tovarășul” la el avea cîteva patru-cinci cîmpuri semantice. Primul era un fel de familiar ”măi, amice”, după care urma ”alo, ziaristul cutare”, iar al treilea sens, mai rar, suna ironic, de sus, puțin batjocoritor, de parcă mi-ar fi zis, ”dom Sulică Frînarul”. Și mai era unul pe care l-am auzit spus numai pe seama altora, ”tovarășul acela, un dobitoc” și care era în deplinătatea limbii române o înjurătură în toată regula.
Cînd ne contraziceam avea felul lui de a mă contra și de a încerca să mă pună cu botul pe labe. Mă băga în agricultură și zicea:
– Dumneata știi din ce se face pîinea? Știi ce fel de rădăcină are grîul, din ce familie face parte și dacă are rădăcină pivotantă și bob dicotiledonat sau monocotilednat? Ia spune, să văd dacă știi!
Și eu îi ziceam imediat:
– Ușurel, ușurel! că nu mergem la sapă mîine dimineață!
Avea cheia apartamentului meu, îmi cunoștea părinții, prietenii și îmi citea articolele. Dacă nu avea nicio reacție era un semn discret că am tras pe lîngă. De fiecare dată cînd scăpam cîte ceva mai de ispravă, îmi bătea la ușă și îmi zicea:
– Așa, măi tovarășu, arde-i!
Dacă nu zicea nimic, era primul semn că am scris degeaba.
Îi datorez lui nea Nicu Stan înțelegerea și prietenia, momentele de humor politic, cădura sufletească și zilele petrecute la ferma de la Buftea, pe malul lacului, unde mă mai chema vara, pe caniculă, dar și discuțiile despre comunism din serile lungi de iarnă și toată înțelegerea mea asupra agriculturii, inclusiv din vremea tranziției.
A trăit 76 de ani.
Preluat: https://www.cotidianul.ro/o-mie-de-lacrimi-pentru-un-prieten/