Primele zile ale lunii martie sunt numite babe, în credința populară. La noi, la români, există obiceiul ca între 1 și 9 martie fiecare om să-și aleagă câte o zi, adică o „babă”, care îi va arăta cum va fi anul respectiv pentru el, în funcţie de vreme.
Zilele Babei reprezintă un timp ritual de nouă sau douăsprezece zile la începutul lunii martie egal cu durata urcuşului Dochiei cu oile la munte.
Repartizarea celor nouă sau douăsprezece zile ale Babei Dochia pe persoanele de sex feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu) pentru a afla, pe principiul similarităţii, cum le va fi firea de-a lungul anului, este cunoscută sub numele de Pusul Babelor.
Criteriul obişnuit pentru împărţirea acestor nouă zile era vârsta participantelor.
În raport cu vremea din ziua aleasă se aprecia firea şi sufletul persoanei: însorită sau întunecoasă, frumoasă sau urâtă.
Vremea la începutul lunii martie este, de obicei, capricioasă.
Zilele friguroase care urmau după 9 martie se numeau zile împrumutate, denumire generică a timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt.
Acestea primesc determinativul zăpadă şi sunt dedicate păsărilor (Zăpada Berzelor, Zăpada Cocostârcului, Zăpada Rândunelelor), mieilor (Zăpada Mieilor), arbuştilor cu lemn foarte tare (Zăpada Cornului).
În unele sate din Moldova se spune că dacă nu ninge în perioada în care înfloreşte cornul, arbust din care ţăranii îşi fac codirişte (coadă) la bici, arbustul nu face fructe (coarne).
În raport cu condiţiile meteorologice din luna martie, numărul zilelor friguroase (împrumutate) difereau de la an la an (Muntenia, Moldova, Bucovina).
În unele zone se credea că după încheierea Zilelor Babelor ar urma, între 10 şi 17 martie, alte nouă zile, Zilele Moşilor, ceva mai călduroase.
Obiceiul mărţişorului este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, sfântă creştină care a uzurpat o zeiţă lunară şi echinocţială.
Firul mărţişorului ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Firul sau aţa toarsă înseamnă timpul care se scurge neîncetat: Ursitoarele torc firul vieţii omului la naştere, Dochia toarce firul anului la început de primăvară.
Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de românii nord şi sud-dunăreni.
După nume, Dochia carpatică este Sfânta Evdochia Samariteană care s-a născut în cetatea Heliopolis, aşezare în estul Libanului, şi a trăit în vremea împăratului Traian.
A fost un personaj real: o femeie frumoasă şi bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe se pocăieşte, este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea agonisită la săraci şi se retrage la o mănăstire, unde se spune că ar fi făcut multe minuni.
Biserica o sanctifică – Sfânta sau Mucenica Evdochia –, şi îi rezervă în calendar ziua de 1 martie.
Dar, la acea dată poporul celebra acolo moartea şi renaşterea unei mari zeiţe agrare.
Astfel, un personaj creştin mărunt devine, prin simpla suprapunere a datei sale de celebrare peste o divinitate anterioară, o importantă sărbătoare a calendarul popular.
Legendele Dochiei introduc cititorul în atmosfera vechiului sat românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră sunt ingenious valorificate pentru a reda opoziţia dintre Anul Vechi care moare (Baba Dochia) şi Anoul Nou care se naşte (Pruncul Dochia), dintre iarnă şi vară.
Neînduplecată de ceilalţi păstori, Baba Dochia vrea să-şi urce oile la păşunea montană spre sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie.
Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora în pădure să-i aducă fragi copţi. Tânăra nevastă, ajutată de Dumnezeu travestit în moş, găseşte fragi copţi pe care îi aduce soacrei într-o ulcică.
Văzând fragii copţi, simbol al verii, Dochia începe pregătirea turmei de oi sau de capre pentru a urca la păşunile montane. Îşi pune nouă cojoace în spate, în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, număr egal cu lunile anului, şi porneşte urcuşul muntelui însoţită, adesea, de fiul său, Dragobete.
Începe însă o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, scoate câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă.
În unele legende, în drum spre păşune, Dochia ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului.
În ziua a noua (sau a douăsprezecea) moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor transformate în stană de piatră apar astăzi ca nume topice în Ceahlău.
Dar, moartea Babei Dochia la 9 martie, ziua echinocţiului de primăvară în vechiul calendar, era urmată de naşterea Pruncului Dochia.
Astfel, începând cu ziua Dochiei, divinităţile feminine ale Calendarului popular se grupează în trei generaţii: zeiţe-fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele), zeiţe-mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului) şi zeiţe-bătrâne (Sfânta Vineri, Sfânta Varvara, Dochia).