Interviu cu Sorin Lavric (AUR) „Să fiu și eu o momâie, cum au fost 30 de ani toți politicienii noștri? Nu pot.”

Distribuie acest articol!

Scriitorul și doctorul în filosofie Sorin Lavric, născut la Turnu Severin, se trage din familia unui preot basarabean din Florești, care a fugit de prigoana sovieticilor în România. În 1993, el a absolvit Facultatea de Medicină, însă a renunțat la această meserie peste numai un an de muncă. A făcut apoi filosofie și a fost redactor la Editura „Humanitas”, profesor la mai multe instituții de învățământ superior de peste Prut, redactor la „România Literară” și director de programe la Uniunea Scriitorilor din România .

După ce s-a implicat în politică împreună cu partidul AUR și a devenit senator, a fost demis din toate funcțiile pe care le deținea, fiind acuzat de legionarism, misoginism și discriminare pe criterii etnice. Această bruscă schimbare de macaz a colegilor săi l-a uluit la acea vreme, însă astăzi își amintește despre cele întâmplate cu amuzament. În cadrul unui interviu pentru TIMPUL, Sorin Lavric a explicat din ce motive s-a lansat în politică și de ce nu va mai renunța la ea, chiar dacă toată viața politicienii i-au trezit un mare dezgust.

– Dle Sorin Lavric, după ce ați devenit deputat în Parlamentul României, ați declarat: „Mi-e atât de scârbă de politică, încât n-am putut să nu intru în ea”. De unde s-a născut această scârbă și de ce totuși ați intrați în politică?

– La fel ca orice român, aveam o părere execrabilă despre politicieni și-i priveam cu repulsie, cu aversiune. Din 1990 până anul trecut, când mă uitam la televizor, aveam senzația că văd niște rechini, niște monștri duplicitari, ascunzându-și gândurile în spatele unor cuvinte mai mult sau mai puțin cizelate, care aproape tot timpul jucau rolul unor trădători de țară și de neam. Și nicio secundă până atunci nu m-am gândit că voi intra în politică.

Dacă mă întrebați acum ce înseamnă să faci politică, sincer, nu știu ce să vă răspund. Am intrat în politică din disperare și, într-un fel, încurajat de către Claudiu Târziu, pe care-l cunoșteam de 20 de ani și în care aveam mare încredere. El mi-a spus: „Sorin, avem o vârstă, nu mai suntem tineri. E bine să avem parte și de această experiență în viață. Pentru că unui bărbat, care are o părere bună despre el, i se cuvine și asta, pe lângă experiența culturală, bahică și erotică”.

Politicul este un element de predilecție al spiritului masculin, este o cafteală între bărbați, chiar dacă sună aproape incorect politic să spui așa. Când m-a ispitit Claudiu, nu-l cunoșteam pe George Simion. El candidase la europarlamentare și era cunoscut pentru activitatea lui misionară în Basarabia. George este un patriot pe față. Din 2012 militează pentru Unirea cu Basarabia, iar lozinca „Basarabia este România”, care a împânzit toată țara, este a lui. Ne-am întâlnit după aceea în trei și am încercat să anticipăm ce va urma și unde vom putea fi atacați. Știam de atunci că vom fi învinuiți că suntem ba ruși, ba oameni ai serviciilor, ba neolegionari. Pentru că eu și Claudiu am cunoscut zeci de deținuți politici și mulți dintre ei fuseseră legionari.

Niciodată n-o să mă auziți pe mine sau pe Claudiu vorbind urât despre ei, pentru că nu suntem niște lichele și nu vreau să mint. Le respect memoria, pentru că erau oameni deosebiți și au avut o înrâurire benefică asupra mea. Așa am început politica. Mă întrebați de ce am făcut-o, dacă-mi era atât de scârbă de ea. Este un paradox conținând un dram de adevăr. Sunt momente când apar niște oameni fără experiență politică, care simt că nu mai pot trăi în țara asta, dacă nu intră să asaneze mlaștina aceea de șerpi și de broaște.