Creștinii sărbătoresc pe 15 august, Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare, unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe.
Praznicul Adormirii Maicii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
În Sfânta Scriptură nu aflăm nimic despre Adormirea Maicii Domnului. În schimb, cântările şi imnele de la Vecernia şi Utrenia sărbătorii ne vestesc adevărata tradiţie a Bisericii în această privinţă.
Potrivit Sf. Tradiții, Maica Domnului și-a trăit ultimii ani pe pământ la Efes, alături de Sf. Ioan Evanghelistul.
Ea nu a gustat niciodată moartea, ci pur și simplu a adormit, ca toți oamenii, curând după aceea fiind ridicată cu trup și suflet la ceruri (exact ca Iisus Hristos), urmând a fi încoronată acolo de Fiul ei ca Regină a Universului.
Cei care au fost martorii acestui miracol au fost ucenicii lui Iisus și prietenii Sf. Maria.
MAICA DOMNULUI ÎN CALENDARUL POPULAR
La trecerea de la vară la toamnă, Calendarul popular păstrează amintirea morţii şi renaşterii Zeiţei-Mumă peste care Părinţii Bisericii creştine au suprapus moartea (Adormirea) şi naşterea Fecioarei Maria.
Prin inversarea evenimentele care deschid şi închid viaţa Sfintei creştine, mai întâi moare (15 august) şi apoi se naşte (8 septembrie), Biserica creştină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitică ajunsă la vârsta senectuţii, în cazul de faţă Sântămăria Mare, şi apoi se naşte Sântămăria Mică.
Deşi textele religioase îndeamnă să ne bucurăm la naşterea Fecioarei Maria (8 septembrie): „Să trâmbiţăm duhovniceşte…”, „Ioachim se veseleşte şi Ana prăznuieşte. (…) Să dănţuiască toată făptura, să se veselească şi David…”, românii întâmpină cu mai multă bucurie celebrarea morţii Născătoarei de Dumnezeu (15 august): Sântămăria Mare.
Fecioara Maria este identificată în Panteonul românesc sub mai multe denumiri: Sântămăria Mare, Sântămăria Mică şi cu sinonimele lor, Maica Precista, Precista Mare şi Precista Mică.
Importanţa calendaristică a Sântămăriei Mari este subliniată de postul de două săptămâni care o prefaţează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mănăstirile cu hramul său, de deschiderea unui important sezon de nunţi (16 august – 14 noiembrie), de începerea târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a morţilor şi pomenile date pentru cei în viaţă.
Acum se încheia văratul oilor la munte, cum spune zicala „La Sântămăria Mare/ Tulesc oile la vale!”, bărbaţii îşi schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb şi dormitul pe prispa sau în târnaţul casei, se angajau paznicii la vii şi se luau măsuri de protecţie magică a podgoriilor împotriva păsărilor, începea „bătutul” (culesul) nucilor.
CREDINŢE POPULARE – ATRIBUŢII ALE ZEIŢEI-MAMĂ PRELUATE DE SÂNTĂMARIA MARE
Fecioara Maria apare în Panteonul românesc sub nume diferite: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie), Maica Precista, Precista Mare şi Precista Mică.
Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină de către români. Este invocată de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru vindecarea bolilor.
Tot ea binecuvântează boii, vacile, oile şi porcii pentru că au încălzit-o şi hrănit-o în timpul naşterii domnului Iisus în grajdul lui Crăciun, rândunelele pentru că au vestit învierea lui Iisus.
În schimb, a blestemat calul pentru că a ronţăit şi tropăit în timpul naşterii sau că a mâncat fânul în care a fost ascuns Pruncul, păianjenul pentru că a întrecut-o la tors, lemnarul pentru că i-a făcut Mântuitorului crucea grea.
Pe feciorul zburdalnic, Năvalnicul, care a speriat-o când mergea cu Iisus în braţe la moliftă, la 40 de zile de la naştere, îl transformă în buruiană folosită în farmecele de dragoste.
Sfânta Maria are trăsăturile Născătoarei, a Marii Zeiţe neolitice, invocată în momentele de grea cumpănă ale omului. În basme ajută eroinele să iasă din impas, dar le pedepseşte cu asprime când îi încalcă ordinele, vindecă boli grele, redă vederea fiicei orbite de mama vitregă, înzestrează fecioara vrednică şi ascultătoare şi o căsătoreşte cu fiul de împărat.
În unele tradiţii, Maica Domnului, identificată cu astrul nopţii, Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prăpădească lumea, să nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.