La 40 de zile de la Paşte, de fiecare dată într-o zi de joi, se sărbătorește Înălțarea Domnului, numită în popor și Ispas.
Din 2001, Biserica Ortodoxă Română a hotărât ca în această zi să fie prăznuită şi Ziua Eroilor. Sunt pomeniţi eroii care s-au jertfit pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti.
În această zi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a ridicat la ceruri de pe Muntele Măslinilor. La această minune au luat parte și Apostolii și cei doi îngeri.
Aceștia din urma le-au vorbit apostolilor despre cea de-a doua venire a lui Hristos, și le-au cerut să nu fie copleșiți de durerea despărțirii de Mântuitor.
Începând din secolul al IV-lea, Înălţarea este celebrată atât în Răsărit, cât şi în Apus la 40 de zile după Paşte, întotdeauna într-o zi de joi. Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era prăznuit de Rusalii.
Astăzi se înroşesc ouă, se pregătesc bucate, întocmai ca la masa de Paşti, iar creştinii se salută unul pe celălalt cu „Hristos s-a înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”.
În credinţa populară, această sărbătoare se mai numeşte şi Ispas sau Paştele Cailor, după numele personajului mitic cu acelaşi nume.
SĂRBĂTORI POPULARE – ISPASUL. MOŞII DE ISPAS
Ispas este personajul mitic care ar fi asistat la înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, este sărbătorit în ziua de joi din săptămâna a şasea după Paşte.
În drumul lor spre Cer, sufletele morţilor se puteau rătăci şi reveni pe Pământ sub formă de moroi sau strigoi provocând rele animalelor, în special vacilor cu lapte.
Din acest motiv, în noaptea şi în ziua de Ispas se luau diferite măsuri de apărare împotriva strigoilor şi a relelor produse de aceştia: culegerea florilor, frunzelor şi ramurilor unor plante apotropaice (alun, nuc, leuştean, paltin), lovirea (sorcovirea) vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume ca să se sperie spiritele malefice, încingerea fetelor şi a femeilor cu leuştean peste mijloc (brâu), îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, efectuarea unor vrăji şi descântece.
Ziua de Ispas era considerată hotar pentru diferite activităţi economice. Acum se încheia semănatul plantelor, în special porumbul, se urcau boii şi juncanii la păşunile montane, se însemnau mieii prin crestarea urechilor.
Formula de salut din ziua de Ispas este creştină: „Hristos s-a înălţat!/ – Adevărat s-a înălţat!”
Pentru că Ispas ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt şi, adesea, ca patron al casei (Muntenia, Moldova, Oltenia).
Se făceau sacrificii sângeroase (mielul), se tăia vârful cozilor vitelor cornute, se ţineau renumite târguri şi nedei, erau sărbătoriţi oamenii cu numele Ispas. Cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România.
Moşii de Ispas
Pomenile împărţite pentru sufletul morţilor în ajunul sau în ziua de Ispas se numesc Moşi de Ispas. Se spune că merindele purtate pe drum de femei pentru a fi date de pomană, de obicei caş, azimă, ceapă verde şi rachiu, potolesc foamea spiritelor morţilor în timp ce se înalţă la cer în ziua de Înălţare a Domnului (Ispas). Local, femeile mergeau pe uliţele satului cu vase pline cu mâncare gătită pentru a ospăta, cu mirosul lor, sufletele morţilor care plutesc prin aer înainte de a se ridica la Cer (Banat, Muntenia, Dobrogea, Bucovina).
Târgurile şi bâlciurile anuale, ţinute după Ispas, cu o săptămână înainte de Rusalii, unde se vindeau oale, străchini şi căni de lut, linguri de lemn pentru Moşii de Vară, se numesc târguri sau bâlciuri de Moşi (sudul şi estul României). În această zi, la Târgul de la Blaj, fetele de măritat veneau cu zestrea şi podoabele mai importante pentru a fi cunoscute şi peţite de băieţi în vederea căsătoriei.
De unde provine Paştele Cailor
O altă legendă care circulă referitor la această sărbătoare îşi are originile în Evul Mediu, iar Ispasul este un obicei care a circulat în Transilvania.
În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite.
Mai exact, când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor.
Potrivit calculelor calendarului, se întâmpla ca o dată la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştilor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toti serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind anul în care caii se odihneau.
De Paştele lor, caii nu sunt puşi la căruţă, iar în trecut, în unele zone, se faceau slujbe religioase pentru sănătatea animalelor.