Prima zi a lui Brumărel era consacrată altădată unui sfânt care nu se regăseşte decât în imaginarul colecti. E vorba de „Sfântul” Procoavă.
Creştinii-ortodocsi mai serbează în aceasta zi Acoperământul Maicii Domnului.
Dacă nu am şti că acoperământul, sau capacul sicriului, se numea pocriş sau procovăţ, am crede că nu a existat nici o legătură între sărbătoarea populară şi cea creştină.
Adevărul este că timp de veacuri a avut loc un mixaj continuu între fondul precreştin şi substratul creştin, semnificaţia sărbătorii de pe 1 octombrie putând fi rezumată la importanţa pe care o aveau feluritele acoperitori (procoveţe) pentru oameni, în special pentru femei.
De altfel, mai peste tot în spaţiul românesc, sărbătoarea Procoavelor era socotită una a femeilor.
Despre originalul sfânt Procoavă se credea că Dumnezeu l-a sfinţit printre primii, dându-i sarcina de a acoperi pământul cu un prim strat de zăpadă, mai degrabă, de brumă.
Tocmai de aceea, fecioarele care duceau lipsă de păr se închinau cu mare evlavie de ziuac sa pentru a le acoperi capul cu păr, devenind, după credinţa lor, mai plăcute flăcăilor care îndeobşte nu le băgau mai deloc în seamă.
Speranţa nemărturisită a acestor fete era că astfel se vor mărita mai curând, înţelegând acum mai bine de ce fetele aşteptau cu atâta nerăbdare ziua Sfântului Procoavă.
Deoarece esenta acestei sărbători rezidă în rugăciunile fetelor de a avea un păr bogat şi frumos, amintim, în continuare, cum era perceput părul, mai ales cel al femeii, în comunităţile arhaice.
Primul lucru care trebuie spus e că a existat o mare grijă pentru păr, această grijă izvorând din convingerea omului de pe vremuri că întreaga sa putere se află în părul de pe cap sau în cel al bărbii.
Astfel, se considera că părul rămâne în legătură cu trupul chiar şi după ce a fost tăiat, de aici interdicţia categorică de a arunca părul, acesta trebuind neapărat să fie ars.
O cauză a acestei interdicţii venea şi din faptul că o vrăjitoare ar fi putut face mult rău având asupra ei numai câteva şuviţe din părul cuiva.
Pe de altă parte, grija pentru păr reiese şi dinspre asemănarea acestuia cu iarba, socotită un fel de păr al pământului, putându-ne imagina câtă grijă arătau ierbii populaţiile de agricultori şi crescători de animale de altădată.
În plan social, părul lung era un însemn al puterii, tăierea sa semnifica sacrificiul sau capitularea. Părul fetelor mici, atunci când era tuns prima oară, era pus într-o baligă sau la rădăcina unui pom. Se credea că procedând aşa părul va creşte lung şi frumos.
Fetele care vroiau sa le crească părul mai repede foloseau la spălatul capului cânepă şi frunze de nuc furate.
Cele care doreau să le crească părul cât mai lung trebuiau să-l ungă cu untură de arici, în vreme ce, pentru a nu le cădea părul, fetele nu trebuiau să-şi pună pe cap căciulă de băiat sau să mănânce despletite.
În sfârşit, femeile nu aveau dreptul de a purta păr scurt. Unora ca acestea li se interzicea intrarea în biserică. Despre femeia măritată văzută cu părul despletit se spunea că „trage a moarte pentru bărbatul ei .
Aceasta era sărbătoarea lui Procoavă, „sfântul care se îndura adesea de rugăciunile fetelor, dându-le un păr cât mai frumos”, ajutându-le astfel să-şi găsească ursitul un pic mai devreme.
(etnolog Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)