Sărbătoarea Dragobetelui, din 24 februarie, face parte din tradiţia poporului român şi în funcţie de regiune poartă diverse denumiri precum „Cap de primăvară”, „Logodnicul Păsărilor”, „Dragostitele”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Granguru”.
Dragobete este considerat un duh al iubirii, al bunei dispoziţii, deschizător al primăverii şi fiul chipeş al Babei Dochia, aminteşte News.ro.
Tradiţia spune că fetele şi femeile care nu au fost sărutate în această zi vor fi singure tot anul. De aceea, în urmă cu mai mulţi ani, în jurul prânzului tinerele obişnuiau să alerge spre sat, în timp ce băieţii încercau să le prindă şi să le sărute.
Fetele necăsătorite mai obişnuiau să strângă puţină zăpadă netopită care se mai găsea pe câmpuri, numită şi „zăpada zânelor”. Apa apărută în urma topirii acesteia ar fi avut proprietăţi magice şi era folosită pentru descântece de iubire, dar şi în ritualuri de înfrumuseţare. Conform datinilor străvechi, această zăpadă apărea în urma surâsului zânelor. Tocmai de aceea fetele obişnuiau să îşi clătească chipul cu această apă, pentru a deveni la fel de frumoase ca fiinţele fermecate.
Feciorii, care erau prieteni de nedespărțit, obişnuiau să îşi cresteze braţul în forma unei cruci şi apoi să îşi atingă tăieturile, rostind jurământul de a rămâne toată viaţa fraţi de sânge.
În seara de Dragobete, sărutul era echivalent cu logodna, eveniment care se anunţa adesea în cadrul comunităţii satului, iar plânsul era interzis pentru că urma să aducă necazuri în următoarele luni.
Când Dragobete se potrivea într-o zi friguroasă, ningea sau plouă, tinerii din sat se întâlneau într-o casă unde petreceau.
Tot în această zi, ţesutul, cusutul şi toate treburile grele de pe lângă gospodărie sunt interzise. Totuşi, permisă este curăţenia, deoarece se consideră că aceasta este aducătoare de prospeţime şi de spor.