Moldova e o patrie a sfinţilor. Unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi, unii canonizaţi, alţii doar cinstiţi de popor. Cu toţii – prieteni ai lui Dumnezeu, care pot deveni şi prieteni ai noştri. Doar să le ieşim în întâmpinare, să le aflăm vieţile, să le urmăm pilda.
Între oamenii îndumnezeiţi care-şi au obârşia în pământul străvechii Moldove se numără şi Sfântul Antipa de la Calapodeşti. Un sfânt pentru care au mare evlavie călugării de pe Sfântul Munte Athos, de aceea numindu-l „Agios Antipa Athonites”, şi deopotrivă ortodocşii ruşi, care îi spun „Sveti Antipa Valaamski”, dar de care cei mai mulţi români nici n-au auzit. Şi e păcat, pentru că sfinţii români sunt chezaşi în faţa lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc. În plus, Sf. Antipa este singurul călugăr român de la Athos care a fost canonizat şi este cinstit deopotrivă în trei Biserici autocefale, română, rusă şi greacă.
Aşa că, în încercarea de a scoate la lumină icoana vie a Sfântului Antipa, într-o zi de primăvară timpurie, am plecat pe urmele lui, în locul în care s-a născut, la Calapodeşti, în judeţul Bacău, şi în cel în care s-a călugărit, la Brazi, în Vrancea.
Primăvara, în Podişul Moldovei
Imediat ce ieşi din şoseaua care leagă Bacăul de Roman şi apuci pe drumurile dintre sate, spre Valea Berheciului, te întâmpină stepa. Şesul urcă apoi, repede, în dealuri sfârâmicioase şi golaşe, pe care cu greu creşte ceva, căci aici seceta e la ea acasă şi face de râs până şi râul de la care îşi trage numele valea. Totuşi, spinările rotunde de pământ conturate pe cerul de-un albastru limpede, în această parte a Podişului Moldovei, parcă vorbesc despre blândeţea şi dulceaţa moldovenilor. Se succed molcom, purtând cu ele sate răsfirate până spre Prut. Iar acum, primăvara, sunt traversate de limbi de foc, care fac loc unor culturi noi sau doar curăţă păşunile de mărăciniş, ierburi uscate şi vreascuri.
Din loc în loc, în chip de pietre de hotar, sunt aşezate biserici cu alură de prinţese, înalte şi delicate, din lemn sau zidărie, cu pereţii strălucind de pictura murală, în stil bizantin. Biserici vechi şi noi, la fel de mândre şi dichisite. Ele sunt comorile moldovenilor.
Pe aceste coclauri hălăduia, acum aproape două veacuri, şi micul Alexandru, fiul lui Gheorghe Constantin Luchian, diaconul bisericii din Calapodeşti, şi al Ecaterinei Manase (viitoarea monahie Elisabeta), cel sfinţit mai târziu sub numele Antipa.
Satul Sfântului
Calapodeştiul, fondat pare-se acum cinci secole de un oştean al lui Ştefan cel Mare, este astăzi un mic sat al comunei Dealu Morii din judeţul Bacău, depopulat din pricina lipsei de apă şi a goanei după bani din perioada postcomunistă. O aşezare modestă, pe o costişă, unde nu se mai aud glasuri de copii şi unde nici pelerinii nu vin prea des.
În jurul bisericii de cimitir a satului s-a ridicat, începând cu anul 1997, un schit cu hramul Cuviosului Antipa şi al Tuturor Sfinţilor Români. Acest lăcaş este contemporan sfântului, dar a suferit multe reparaţii, modificări şi repictări, astfel încât nu mai păstrează nimic din înfăţişarea iniţială.
Alexandru Luchian, viitorul monah Antipa, a fost botezat în altă biserică, din lemn, aflată mai jos în sat şi care s-a prăbuşit de bătrâneţe şi neîngrijire la începutul secolului XX.
Aşa încât am putea spune că nu avem nici un semn al trecerii sfântului pe la Calapodeşti. Totuşi, Dumnezeu a vrut ca, prin 1950, un grup de călugări ruşi, vieţuitori ai lavrei Valaam din Rusia, să vină să vadă locurile natale ale Sf. Antipa şi să aducă şi crucea lui de călugărie, pe care au dăruit-o bisericii din Calapodeşti. Crucea, sculptată în lemn de cireş, a trecut, de-a lungul timpului, de la preotul paroh care o primise pe la diverşi moştenitori, până în urmă cu şapte ani, când a fost recuperată de părintele Pahomie, stareţul mânăstirii, care a pus să fie restaurată, îmbrăcată în aur şi argint şi aşezată la închinare în biserică. Aşa încât am putut să ne închinăm şi noi la ea.
Oamenii din sat nu ştiu cine a fost Sf. Antipa. Au auzit de la preoţi că a trăit pe aceste meleaguri, dar n-au căpătat prea multă evlavie la el – după cum ne spune părintele Iustin Hurjui, fost călugăr la Mânăstirea Calapodeşti, acum aflat la Mânăstirea Bistriţa. Sfinţia sa s-a străduit să strângă mai multe informaţii despre Sf. Antipa, pentru a le pune într-un istoric al mânăstirii. De la părintele Iustin am aflat mai multe date biografice, cele mai multe fiind povestite de Sf. Antipa însuşi egumenului Pimen de la Mânăstirea Valaam din nordul Rusiei şi cuprinse într-o carte care a fost tradusă şi în româneşte.
Sfântul călător
Născut în 1816, Alexandru Luchian a rămas orfan de tată încă de pe când era elev, fapt care l-a obligat să înveţe meseria de legător de cărţi, pentru a-şi ajuta familia. Însă tânjea după un alt rost, pe care nu şi-l ştia şi pentru descoperirea căruia s-a rugat mult. Pe când împlinise 20 de ani, într-o bună zi a fost „cuprins fără de veste de o negrăită şi minunată lumină, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie”. A ştiut atunci că trebuie să-şi închine cu totul viaţa Domnului. Drept care a mers la Mânăstirea Neamţ, cerând să fie călugărit. Dar stareţul de la Neamţ nu l-a primit în obşte, nu se ştie din ce pricină. A vieţuit apoi puţin la Mânăstirea Bogdana – unde azi nu se mai află nici o urmă a trecerii sale – şi, auzind că la Brazi (lângă Panciu) este stareţ un părinte îmbunătăţit, care fusese pustnic vreme îndelungată, a bătut la poarta acestei mânăstiri. Stareţul Dimitrie de la Mânăstirea Brazi l-a învăţat cu rugăciunea necontenită, postul, ascultarea şi i-a dat să citească multe cărţi duhovniceşti, de care fusese lipsit până atunci. După doi ani de strădanie, Alexandru a fost tuns în monahism cu numele de Alipie, primind de la stareţ crucea de mână care se găseşte azi la Calapodeşti.
După un oarecare timp, monahul Alipie a primit binecuvântarea stareţului să se ducă în Sfântul Munte Athos – despre care mulţi părinţi îi vorbiseră că e “grădina Maicii Domnului”, loc de desăvârşire a monahilor. Stareţul Dimitrie îi oprea, în general, pe ucenicii săi să meargă la Athos, căci era şi în Moldova nevoie de călugări şi spunea că nu există nimic din ce poţi face în Sfântul Munte să nu poţi face şi la Brazi, la Neamţ sau în alte schituri şi mânăstiri româneşti. Dar în cazul monahului Alipie a simţit cu duhul că acesta are altă chemare şi l-a ajutat să şi-o împlinească.
Prin urmare, Alipie s-a aşezat la schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări români. Mai târziu, a trăit vreo patru ani în Mânăstirea Esfigmenu, ctitorită în bună parte de domnii moldoveni. Acolo a primit schima cea mare a călugăriei, sau “marele chip îngeresc” – treapta cea mai înaltă de asceză –, devenind schimonahul Antipa. Apoi, fiind iubitor de linişte şi de Rugăciunea lui Iisus, s-a retras într-o chilie veche, abandonată, departe de mânăstire, pe care a refăcut-o. În acea chilie a găsit, îngropată sub straturi grele de cenunşă, o mică icoană a Maicii Domnului, care s-a dovedit făcătoare de minuni şi de care nu s-a despărţit toată viaţa sa. Între altele, icoana aceea l-a vindecat de holeră pe un tâmplar care i-a reparat chilia. Icoana se află acum la Mânăstirea Valaamo (Noul Valaam) din Finlanda, unde s-au refugiat o parte dintre vieţuitorii Mânăstirii Valaam din Rusia, în care şi-a dat obştescul sfârşit părintele Antipa.
Dar să nu anticipăm. De la o vreme, schimonahul Antipa a fost trimis de duhovnicul său sub ascultarea ieroschimonahului Nifon Ionescu, ctitorul şi stareţul Schitului românesc Prodromu din Sf. Munte. Acolo a fost hirotonit preot şi a îndeplinit diferite ascultări, de la bucătar până la chelar, dovedindu-se nu numai un monah rugător, ci şi un bun gospodar.
După 20 de ani de vieţuire în Sfântul Munte, ieroschimonahul Antipa era cunoscut drept unul dintre cei mai îmbunătăţiţi părinţi din Athos, mare sihastru şi neobosit practicant al Rugăciunii Inimii şi în egală măsură un priceput organizator. De aceea, în anul 1860, stareţul Nifon l-a trimis în Moldova, ca să strângă bani să termine schitul. Aşa s-a întors părintele Antipa în ţară, locuind la metocul Schitului Prodromu din Bucium – Iaşi şi fiind acolo foarte căutat de credincioşi, pentru smerenia, dragostea şi trăirea lui autentică. A stat la Iaşi alţi câţiva ani, dar Schitul Prodromu încă mai avea nevoie de bani pentru zidirea unor chili şi stareţul Nifon i-a spus să meargă în Rusia, după ajutoare. Părintele Antipa a călătorit la Kiev, Moscova şi Petersburg, unde într-adevăr a primit de la mitropoliţi, stareţi şi mireni bani, aur, argint, clopote şi alte obiecte valoroase, pe care le-a trimis în Sf. Munte cu două corăbii.
Cinstit ca sfânt din timpul vieţii
În noiembrie 1865, după ce şi-a îndeplinit misiunea, s-a stabilit la Mânăstirea Valaam, aflată în nordul Rusiei, pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, renumită că lavră a ortodoxiei, căreia i se mai spune şi “Muntele Athos de Nord”. Datorită vieţii sale exemplare a ajuns să fie cunoscut şi apreciat în cea mai mare parte a Rusiei. El nu avea în chilie masă, pat sau un scaun pe care să se odihnească, ci numai un suport pentru citirea cărţilor sfinte şi o pătură groasă, aşezată pe jos, pe care dormea uneori, foarte puţin, când nu mai putea priveghea. Cuviosul ţinea post negru în lunile, miercurile şi vinerile de peste an, ca şi în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, în restul zilelor fiindu-i de ajuns mâncarea pe care o primea sâmbăta, la prânz.
Mulţi credincioşi ruşi au mărturisit despre părintele Antipa că era văzător cu duhul şi că a făcut minuni pentru ei. De aceea, l-au venerat ca sfânt încă din timpul vieţii.
Sfântul şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul, căci, cu trei zile înainte, s-au ridicat toate icoanele de pe pereţii chiliei lui, apoi s-au lăsat la pământ şi numai una, cea a Maicii Domnului, de care nu s-a despărţit vreodată, s-a aşezat pe pieptul său.
La capătul a 17 ani de aspră vieţuire în Valaam, pe 10 ianuarie 1882, în timp ce un ucenic al său rostea şi pentru el Acatistul Maicii Domnului, ieroschimonahul Antipa a trecut la Domnul.
Chiar stareţul său, ieromonahul Pimen, a scris o carte despre viaţa părintelui Antipa, care s-a tipărit în anul următor la Petersburg. Volumul “Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa” a ieşit în mai multe ediţii, răspândindu-se repede şi contribuind la menţinerea faimei de sfânt a monahului român în Rusia, cât şi la Athos. Pentru aceasta, la numai 24 de ani de la mutarea lui la cele veşnice, în 1906, monahii ruşi de la mănăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusicon, din Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, cinstindu-l deci ca sfânt fără o hotărâre de Sinodului Bisericii ruse. Abia în 1992 l-a recunoscut oficial ca sfânt Biserica Ortodoxă Română şi numai în anul 2000 şi Biserica Ortodoxă Rusă. Iar din 2006 are şi o biserică românească închinată. În acel an a fost sărbătorit prima dată hramul Sf. Cuvios Antipa la Mânăstirea Calapodeşti.
Moaştele i-au fost dezgropate pe 14 mai 1991, din gropniţa de la Valaam, iar monahii prezenţi au spus că miroseau a mir, fapt pentru care le-au pus în biserică la închinare.
Părţi din sfintele sale moaşte au fost dăruite de Mânăstirea Valaam şi unor locaşuri de rugăciune româneşti: Mânăstirea Brazi, din Vrancea, Mânăstirea Christiana, din Bucureşti, Mânăstirea Suruceni şi Mânăstirea Sireţi, din Basarabia, Schitul Prodromu din Athos. În toate aceste mânăstiri au fost consemnate minuni făcute de Sf. Antipa: vindecări de boli bincurabile, ajutor de Sus dat în alte necazuri unor creştini care s-au închinat moaştelor sale, protecţie oferită celor care cu frică de Dumnezeu şi cu nădejde la sfântul acesta s-au rugat dinaintea rămăşiţelor sale pământeşti.
Părintele Iustin Hurjui de la Mânăstirea Bistriţa ne-a încredinţat că însuşi stareţul Pahomie, de la Mânăstirea Calapodeşti, a fost salvat dintr-un accident de către crucea Sf. Antipa. Din păcate, stareţul Pahomie nu a dorit să vorbească cu noi, fără o binecuvântare scrisă de la episcop, ca să ne spună cum s-a petrecut miracolul şi cum au fost ajutaţi alţi creştini care s-au închinat la crucea Sf. Antipa.
Început şi sfârşit sub semnul miracolului
Sfârşitul pământesc şi posteritatea Sfântului Antipa de la Calapodeşti stau sub semnul miracolului ca şi începutul destinului său. Fiind monah la Mânăstirea Brazi, din Vrancea, în anul 1842, a participat la descoperirea, în chip minunat, a moaştelor Sfântului martir Teodosie. Despre această minune a scris el însuşi: “În acea vreme, arhimandritul Dimitrie, stareţul Mânăstirii Brazi, din Moldova, avea faimă pentru înalta lui trăire duhovnicească şi faptele alese. Înainte de a fi stareţ, el a trăit viaţă pustnicească aspră într-o pădure mare, unde din întâmplare a găsit îngropat un vas mare plin cu bani de aur. În vas a găsit şi o însemnare, unde se spunea că aceşti bani sunt ai Mitropolitului Teodosie al II-lea, care i-a ascuns acolo, prevăzând sfârşitul său mucenicesc din mâna turcilor. În însemnare se mai spuneau şi acestea: <
Mânăstirea Brazi, sub protecţia doi sfinţi români
Am ajuns şi noi la Mânăstirea Brazi, în Ţara Vrancei, pe o ploaie măruntă, colorată în verde crud, de atâţia pomi cărora le dădea frunza. Aflată într-o margine a oraşului Panciu, sub Dealul Neicului, pe malul drept al micului pârâu Hăulita, mânăstirea are un trecut tumultos. Aici a existat chilia unui pustnic, apoi un schit sihăstresc, încă din timpul lui Ştefan cel Mare. De mai multe ori bisericile şi chiliile de aici au căzut pradă năvălitorilor tătari sau turci. Şi tot de atâtea ori au fost refăcute. Până astăzi s-au mai păstrat un paraclis îngropat, făcut de doi călugări pustnici, Sava şi Teofilact, la mijlocul secolului al XV-lea, intrarea unui tunel de refugiu şi o bucată dintr-un zid de apărare.
Mânăstirea se bucură de protecţia a doi sfinţi români: Sf. Teodosie de la Brazi şi Sf. Antipa de la Calapodeşti. Căci sfintele moaşte ale celor doi veghează asupra locului. Moaştele Sf. Teodosie au fost redescoperite în anul 2002, când s-a restaurat paraclisul subteran. Nimeni nu mai ştia că fuseseră îngropate în paraclisul subteran, după ce mânăstirea a stat închisă timp de 30 de ani, începând cu 1959, din ordinul comuniştilor. Şi au fost găsite oarecum întâmplător – după cum ne-a povestit maica Andreea, ghidul mânăstirii.
În 2003, Sf. Ierarh Mucenic Teodosie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind declarat şi ocrotitorul Vrancei. Moaştele sale se află într-un alt paraclis al mânăstirii, închinat sfântului, într-o raclă bogată şi acoperite cu veşmintele arhiereşti. Pe masa altarului aceluiaşi paraclis, într-o răcliţă aurită, sunt ţinute şi părticele din moaştele Sf. Antipa de la Calapodeşti, primite de la ruşi, prin intermediul Mitropoliei Basarabiei, pe 22 septembrie 2014, în chiar ziua de pomenire a celuilalt sfânt al locului, Teodosie.
Maica Andreea ne-a spus că Sf. Antipa îi este tare aproape de inimă şi că i se roagă mereu, ca şi Sf. Teodosie. “Simt că amândoi sunt vii în bisericuţa noastră, că ne ascultă, plâng pentru păcatele noastre, caută să ne mângâie în neliniştile şi necazurile noastre şi ne ajută cu adevărat, când ştim să le-o cerem, cu rugăciune fierbinte” – ne-a împărtăşit maica Andreea. Ea ne-a încredinţat că şi alte maici au mare evlavie la Sf. Antipa, măcar pentru că “e moldovean de-al nostru” şi de aceea le vine mai uşor să i se roage, ca unei rude.
La Brazi, timpul s-a strâns într-o buclă mică, iar două secole de istorie au devenit prezent. Aşa încât vii sunt toţi cei care s-au rugat în bisericuţa de sub pământ, care au fugit prin tuneluri subterane din calea urgiei turceşti, care au tremurat şi au sperat şi care au sângerat sau au murit pentru credinţa lor, precum vii sunt maica Andreea, surorile ei întru Domnul, maica stareţă Eusebia Taşcă şi părintele duhovnic Arsenie Ţicău.
Viu este Sf. Antipa şi la Calapodeşti, dar localnicii şi pelerinii încă n-au învăţat să-l vadă, abia dacă-l întrezăresc uneori, în primejdii de moarte. Viu este pretutindeni, unde credinţa clocotitoare este pusă în rugăciune.
Sfinţii nu se ascund, dar pot fi văzuţi numai cu sufletul. Iar sufletul se pregăteşte pentru întâlnirea cu ei şi printr-un drum făcut pe urmele lor.
(Acest reportaj a fost documentat și scris în aprilie 2015 și publicat, pentru prima oară, aici și acum)
Preluat: https://claudiutarziu.ro/pe-urmele-sfantului-antipa-de-la-calapodesti/