Cei 13 și alte chestiuni derivate*

Ultima carte a jurnalistului Claudiu Târziu vine în siajul a ceea ce, de aproape 30 de ani, numim ”literatură de închisoare”, ”memoralistică a detenției comuniste”, ”literatură a rezistenței anticomuniste” etc. Dincolo de dimensiunea istorică evidentă, Cei 13 care m-au salvat (Editura ”Rost”, București, 2018) e o galerie de portrete foarte personale ale unor oameni pe care autorul i-a întâlnit în mod direct și care i-au marcat existența. Unii sunt foarte cunoscuți (Pr. Iustin Pârvu, Pr. Gheorghe Calciu, I.P.S. Bartolomeu Anania, Marcel Petrișor, Neculai Popa, Ion Gavrilă Ogoranu), alții mai puțin (Petru Velescu, Ioan Belciu, Demostene Antonescu, Vasile-Jacques Iamandi), dar toți au în comun experiența carcerală și lupta curajoasă cu regimul comunist. Și, în cazul particular al autorului, ei sunt cei care, ca exponenți morali ai unor cumplite timpuri, i-au arătat, prin verticalitatea lor consecventă, calea spre adevăr, bine și frumos (după cum însuși mărturisește în Cuvântul înainte).

Scrisă alert și accesibil (multe tușe sunt remarcabile, ca discurs, mai ales că tema rezistenței anticomuniste pare să se autoepuizeze sub acțiunea numărului imens de lucrări aproape identice stilistic), cartea are un algoritm de prezentare, dacă pot să-l numesc așa: fiecare portret se deschide cu relatarea împrejurării în care autorul l-a întâlnit pe cel portretizat, după care urmează fie un interviu cu respectivul, fie o scurtă biografie sau un fragmentarium de cuvinte și momente revelatoare. Printre cele mai reușite prin anvergura cuprinderilor tipologice îmi pare, de pildă, micul eseu intitulat Valeriu Anania. Manifest pentru libertate. Extinderile din notele de subsol și din finalul volumului, care adaugă bibliografie și informații despre teme adiacente (”reeducare”, ”procese politice de grup”, ”lichidarea elitei românești”, ”partizani”), subliniază intenția autorului de a oferi și un mic manual al luptei anticomuniste din spațiul românesc. Nimic neobișnuit, deci, pentru un demers jurnalistic substanțial, cuprinzător și persuasiv.

Sunt câteva chestiuni pe care aș vrea să le problematizez, pornind dinspre cartea lui Claudiu Târziu spre posibilii cititori ai ei de azi și de mâine, tot mai îndepărtați de implicațiile destinale ale comunismului. Ele provoacă reflecția și pornesc de la raportul dintre etic și estetic, raport cu care operează, de obicei, orice hermeneutică a rememorării. În cazul literaturii de și despre închisoare politică (lagăr de muncă forțată, deportare, exil politic etc.), în valorizare prevalează eticul, nu esteticul. Când la mijloc e o poveste despre oameni nevinovați striviți de tăvălugul unui regim criminal, când vorbim despre suferințe, sacrificii, marginalizare, detenție, tortură fizică și psihică și chiar moarte, calitatea literară a discursului sau eventuale (și scuzabile) stridențe ideologice trebuie să treacă în planul secund. Ceea ce contează e pulsația vieții, adevărul ei, nu frumusețea poveștii despre ea. Se întâmplă același lucru și cu poezia de închisoare, de pildă, căci textele lirice ale unor Radu Gyr sau Nichifor Crainic nu pot fi judecate cu aceleași criterii cu care judecăm poezia modernă, în genere (adică cea din același secol XX, responsabil de atrocitățile totalitarismelor din timpul și de după Al Doilea Război Mondial). Ei bine, această disociere obligatorie între dimensiunile etice și estetice conduce la două contextualizări necesare pentru o perspectivă lucidă asupra unor cărți precum cea a lui Claudiu Târziu.

Trebuie spus, mai întâi, că experiențele celor 13 protagoniști ai cărții nu pot fi legate exclusiv de apartenența la Biserica Ortodoxă, pentru că, printre ei nu sunt numai clerici, ci și mireni care, chiar dacă și-au mărturisit credința ortodoxă și au menținut-o cu prețul propriei libertăți, s-au raportat diferit la ortodoxie. Se observă asta ușor în carte, urmărind, de pildă, diferențele dintre punctele de vedere asupra acelorași teme ale Părintelui Iustin Pârvu și cele ale Episcopului Bartolomeu Anania. Primul, între altele, e profund antioccidental, al doilea e cosmopolit. Sunt diferențe de nuanțe, de abordare și chiar de opinie finală, la membri ai aceleiași confesiuni. Se știe că cei care au suferit în închisori n-au fost doar ortodocși, ci și greco-catolici (cazul lui Gavrilă Ogoranu, din carte, dar și cele arhicunoscute ale unor episcopi ca Valeriu Traian Frențiu sau Iuliu Hossu, în afara „celor 13” în cauză), catolici (Monseniorul Vladimir Ghika), protestanți (Richard Wurbrand) și intelectuali laici (C-tin Noica, Petre Pandrea, Ion Negoițescu, Adrian Marino, Alexandru Ivasiuc). Sunt și ei, deopotrivă, dacă nu mărturisitori direcți ai lui Hristos (și dacă nu puncte de reper în viața autorului), atunci modele universale de verticalitate și incorectitudine politică, într-o epocă în care incorectitudinea se plătea cu libertatea sau chiar cu viața.

Al doilea lucru de discutat se referă la adeziunile legionare ale celor care au suferit în închisorile comuniste (aproape toți cei 13 ”salvatori” ai lui Claudiu Târziu au avut, într-un fel sau altul, legături cu Garda de Fier). Aici trebuie făcute separări atente, mobilizând un discernământ care ține cont în primul rând de contextul epocii, una colcăind de opțiuni și soluții politice divergente în mai toată Europa. Una e să asasinezi cu sânge rece în numele unei ideologii, fie ea creștin-ortodoxă, și alta e doar să crezi naiv și din toată inima că România poate fi salvată de politicianism păgubos prin implicare socială, mărturisire publică, sacrificiu și credință în Hristos. De aceea nu putem opera cu aceeași măsură în cazul unor Valeriu Gafencu, Ion Gavrilă Ogoranu și Bartolomeu Anania, ca în cazul ”nicadorilor” și ”decemvirilor” de tristă amintire. Poate că nu putem aproba articolele clare de susținere ale Mișcării Legionare (Mircea Eliade, poate cazul cel mai renumit, cu tot cu posibilele lui circumstanțe atenuante), dar nici nu putem azvârli cu noroi, actuali corecți politic fiind, în oameni prea curați sufletește ca să vadă dedesubturile și implicațiile violente ale unor idei. Între aceste variate adeziuni la extrema dreaptă trebuie să facem precizări, nuanțări și diferențe. Trăim o epocă mai înțeleaptă tocmai fiindcă a trăit multe și a reflectat asupra marilor greșeli. Pentru ea, discriminarea de rasă și crima politică nu mai sunt opțiuni rezonabile, nici în ordine religioasă, nici în ordine umană. Atunci lucrurile stăteau puțin altfel, mai ales în cazul unor tineri idealiști care, incapabili de vreun gest ori cuvânt violent, au luat din aderența la legionarism doar spiritul, nu și litera. Și, by the way, avem, în aceeași epocă amestecată, cel puțin două exemple majore de refuz vehement al unei credințe instrumentalizate ideologic, Părintele Sandu Tudor și Părintele Arsenie Boca, ceea ce dezleagă de culpă o eventuală asociere definitivă și pripită a ortodoxiei românești cu extrema dreaptă.

În spiritul acestor două chestiuni de care am vorbit, vreau să citez un portret general pe care Claudiu Târziu îl face ”omului” din cartea sa. Scrie, la un moment dat: ”Un om care renunță oricând la bucata lui de pâine pentru un altul mai flămând; un om care își cheltuiește pensia pe cărți esențiale pe care le dăruiește unora mai neștiutori; un om care, la 70 sau 80 de ani, muncește cu brațele lui la ridicarea unei biserici sau a unui monument; un om care a trecut prin torturi inimaginabile, a purtat lanțuri la picioare până i-au rămas urme pe viață, a făcut 10, 15 sau 20 de ani e închisoare numai pentru că și-a iubit țara și credința, dar i-a iertat pe toți și se roagă pentru călăii săi; un om care, din venituri modeste, a ținut în școală copiii altora mai săraci; un om care a mărturisit adevărul indiferent de consecințe; un om care a răbdat foamea, nu a avut un acoperiș deasupra capului, a fost zeci de ani marginalizat social, dar niciodată nu a cerșit nimic, mergând neclintit pe drumul lui; un astfel de om nu poate fi un politruc criminal, așa cum ne-au fost prezentați, vreme de 45 de ani, adversarii comuniștilor”. E vorba aici de aura strict umană a unor asemena tipologii privilegiate de autor, dincolo de adeziunile lor ideologice sau religioase. Asemenea oameni merită, oricând și oriunde, întreaga noastră considerație și trebuie să vertebreze mereu memoria colectivă a semenilor lor. Claudiu Târziu, iată, le-a făcut o largă și meritorie reverență.

Există o pildă celebră în Pateric, unde un tânăr călugăr, spre deosebire de frații săi întru ucenicie, nu întreba și nu rostea niciun cuvânt stând în preajma marelui avva Antonie. Când acesta îl somează cu privire la purtarea sa tăcută, el răspunde, smerit: ”Îmi este de-ajuns numai să te văd, părinte!”

Cei mai mulți dintre noi n-am întâlnit personal oameni ca ”cei 13” din cartea lui Claudiu Târziu, dar pot spune asemenea ucenicului din Pateric: de-ajuns îmi este că am citit despre ei.

Adrian G. Romila

* Acest articol a apărut în revista ”Convorbiri literare”, numărul pe luna Martie 2019 și a fost preluat aici cu îngăduința autorului. Adrian G. Romila este un prozator și critic literar consacrat.

Preluat: https://claudiutarziu.ro/cei-13-si-alte-chestiuni-derivate/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: