Contextul
edenic.
În ne-vremuitul
Eden,
ne spune Scriptura, Dumnezeu l-a inițiat pe om să cunoască
deplinătatea și neasemuita felurime a Raiului, în frunte cu pomii
feluriți, care purtau fiecare rodul său. În același timp l-a
prevenit asupra pomului în și prin care rodește fructul amăgitor
al acelui fel de diferență – aceea dintre bine și rău – din
care izvorăște abisul rupturii și l-a prevenit să nu guste din
fructul acela căci de va mânca va și muri. Prima contextualizare
din istoria omului, care ne ajută să-l explicăm în deplinătatea
lui, este săvârșită, iată, de Dumnezeu și ea se numește Eden
sau Rai. Omul a fost așezat la creație în context
edeniccare înseamnă trei lucruri: a) unitatea omului cu Dumnezeu; b)
unitatea bărbatului cu femeea sa ca expresie și oglindă a unității
antropologice denumită „om” și, în fine, c) în al treilea
rând, înseamnă unitatea omului cu toată creația, adică pacea și
buna viețuire sau armonia primordială.
Cultura
morții.
A doua contextualizare s-a produs, ne spune tot pericopa biblică,
prin evenimentul provocat de om când a încălcat regula armoniei
edenice și, mâncând din fructul oprit, a cunoscut nu doar
diferența binelui de rău ci și moartea. La momentul acela și prin
demonică inspirație s-a născut cultura
morțiiîncât putem spune că a doua contextualizare a omului, ca făptură
distinctă în univers – rod al conspirației omului cu șarpele
împotriva Cuvântului – a fost situarea thanatică, mutarea cu
voie liberă a omului în moarte. Prin această contextualizare, omul
s-a mutat din viața eternă în moartea eternă din care-l va scoate
numai intervenția lui Dumnezeu în „textul” lumii, ceea ce
înseamnă reunificarea cuvântului omenesc cu Logosul divin,
Cuvântul întrupat.
Omul
babelian. Însă până la contextualizarea restauratoare a întregii firi în
Iisus Domnul înomenit s-au succedat celelalte contextualizări
induse de om după cădere. Și acestea sunt memorate de Cartea
Sfântă. Între ele, Biblia memorează contextualizarea babeliană,
prima contextualizare urbană, în și prin care este tâlcuit
înțelesul universal al orașului ca tip de comunitate omenească
care se distinge prin orgoliul omului urban de a edifica o cetate
lumească, cu centru în sine însăși, adică o formă de
conviețuire bazată pe trufia omului rupt de Dumnezeu. S-a ivit
atunci ceva tulburător: singurătatea în marea aglomerație. Biblia
o denumește împrăștiere
și încurcare a
limbilor. Este vorba de pierderea
unității cuvântului.
Rupți de Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii nu s-au mai putut menține
în unitatea aceluiași înțeles și astfel apare promiscuitatea
lingvistică, arbitrariul cuvintelor. În vorbirea populară,
„respectarea cuvântului” sau „ținerea de cuvânt” este semn
al omului care-l are pe Dumnezeu și astfel se ține de cuvânt,