Prin 2003, când mă străduiam să îmi scriu teza de doctorat*, în plin
efort de construcție a echipei și brandului sub care activez acum, am
descoperit una dintre regulile fundamentale după care ar trebui să
funcționeze Uniunea Europeană – principiul subsidiarității.
Având rădăcini adânci în religia protestantă, acest principiu presupune
ca autoritatea supremă să fie chemată să intervină în viața mirenilor
doar acolo și doar atunci când mirenii nu s-ar putea descurca singuri,
prin propria sârguință.
Noi, românii, chiar avem un proverb foarte
potrivit acestei filosofii a libertății și a responsabilității
individuale – Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.
La nivel de organizare și funcționare ale UE, principiul subsidiarității
impune o partajare de competențe între autoritatea centrală europeană
(Comisia Europeană, executivul și, de cele mai multe ori, legislativul
UE, fiind vioara întâi, care face ca Parlamentul să fie oarecum
decorativ), pe de o parte, și statele membre ale Uniunii, pe de altă
parte.
Autorității centrale îi este interzis să se amestece în domeniile de
competență rezervate statelor membre.
Există, totuși, domenii presetate prin TFUE sau decise ad-hoc de
establishmentul UE, care reacție la diverse crize, în care autoritatea
centrală are competență și decizie, preluând porțiuni importante,
esențiale chiar, din atribuțiile suverane ale statelor membre.
Mai pe
șleau, statele membre, odată cu aderarea la UE sau cu „șansa” fiecărei
crize, mai mult sau mai puțin naturale, cedează din suveranitate către
birocrația bruxeleză.
La acel moment al vieții (2003-2005), când încă eram convins de idealul
laptelui și mierii care vor fi curs după aderarea României la UE, am
crezut că e bine ca România să cedeze la UE cât mai multe atribute ale
suveranității, de vreme ce ai noștri erau niște corupți, nepricepuți și
rău-intenționați, iar elitele bruxeleze păreau opusul alor noștri în
materiile politice, economice și sociale.
Îmi este clar acum că elitele „Înaltei Porți” de la Bruxelles nu sunt
nici populate cu pricepuți (de vreme comit greșeli din ce în ce mai
frecvente și, mai ales, se bazează pe fluxul neîntrerupt de „cadre”
întreținut cu marile și covârșitoarele corporații Big Tech, Pharma și
Finance, totul sub ochiul atoatevăzător al lui Big Brother), nici oneste
și nici bine-intenționate.
Și, evident, nu sunt nici eficiente –
exceptând sancțiunile aplicate amărăștenilor din țările membre de mâna a
patra, ca România, sau ficțiunile numite digitalizare, green deal,
gender identity, eco-prietenie etc., UE nu a excelat cu nimic în ultimii
14, de când România este săracul de la masa bogaților Europei.
Dimpotrivă, au fost numai eșecuri, cadouri acordate băncilor,
corporațiilor IT și industriei farmaceutice, militare sau de
intelligence, făcându-i pe Putin și pe Li Peng repere de eficiență și
democrație iliberală.
De fapt, retroactiv, înțeleg că acest centralism „democratic” este nimic
altceva decât principiul după care a funcționat vreo 70 de ani Uniunea
Sovietică – centrul moscovit era infailibil și atotputernic,