Așa că trece și partea de birou, la fel ca gândurile mele când spăl vasele la 6 dimineața: ca o smoală grea cu aromă de detergent cu lămâie și ylang-ylang. Apar muncitorii care ne construiesc terasa. Stai pe lângă ei, dă cu aspiratorul, pregătește cina. Cât bag cartofii la cuptor, pe la ora 8 reușesc să mă întind și eu în canapea. Soțul meu pleacă cu treabă prin vecini și rămân numai eu cu Anya.
Ora 8 a venit și mama a murit?
Între 7.30 și 8 seara se întâmplă ceva cu mine. Este momentul când organismul meu cedează și nu mai am nici cel mai mic strop de energie. Și am nevoie de 15 minute în care să închid ochii și să îmi dau un restart pentru a începe rutina de seara – cină, baie, spălat dinți, pijamale, adormit copilul, apoi duș eu, spălat vasele de la cină, strâns catrafuse de prin casă și, dacă ne mai țin bateriile, și ceva momente de cuplu (care uneori se rezumă la vizionarea a 15 minute dintr-un serial).
Și cum spuneam, am îmbrățișat canapeaua, am lăsat copilul pe Disney Junior, și în două secunde mi s-a tăiat filmul. Adică black-out total. Și în negura totală care mă înconjura în timp ce mi se încărca puțin bateria, procesorul meu a început să compileze ușor și aud, ca printr-o vâscă groasă, vocea fetiței mele, foarte aproape de mine, mai ascuțită decât de obicei:
– Nu cred că respiră. Nu s-a trezit când am strigat-o. Știu că trebuie să pun o oglindă la nasul ei să văd dacă respiră, dar nu găsesc niciuna.
– Ziceau la televizor că dacă ai Covid ești obosit și respiri greu. Mami are Covid?
–