Urme românești în Muntenegru: Biserica vlahilor din Cetinje

Cetinje este vechea capitala regala a Muntenegrului. O asezare intemeiata de-un vlah: voievodul Borojevic. Cea mai veche biserica ortodoxa este tot vlaha: Vlaska Crkva. Un monument, azi, istoric, la care veneau sa se inchine ciobanii din muntii vecini. Dovezi impresionante de intaietate si de vechime a vlahilor in Balcani. Urme vechi, romanesti, pe care ne facem o datorie de suflet sa le aflam si sa le daruim cititorilor nostri. Prezentul ne este bicisnic. Dar cat de bogata istoria!

Vlaska Crkva

Duminica de septembrie. Sunt emotionat ca la prima intalnire. Ard de nerabdare sa particip la o liturghie in Vlaska Crkva, biserica vlaha din Cetinje, vechea capitala regala din Muntenegru. M-am trezit cu noaptea-n cap, am facut carare prin camera, am imbracat cele mai frumoase haine pe care le aveam in valiza si am framantat o mie de intrebari, pana au dat zorii. Cobor, in sfarsit, din unicul hotel al orasului si grabesc pasul pe strazile largi, linistite, marginite de case care se disting printr-o nobila batranete. Centrul e doar pentru pietoni, dar chiar si pe strazile strabatute de masini, zgomotele sunt infundate, de parca intreg orasul ar umbla pe varful picioarelor. Numai seara, ca intr-o descatusare totala dupa luni de asceza, miezul intreg al asezarii devine o discoteca in aer liber, unde sute de tineri beau bere si danseaza pana in zori.

Dar acum e abia dimineata, o dimineata cu parfum de mere salbatice si de frunze uscate. Toamna s-a lasat peste oras, ca o tesatura de aur vechi. Cerul e clar si bombat precum o lentila, sub care cladirile, arborii si oamenii par mai impunatori si mai sobri. Trec pe langa palate cochete, cu aer usor vetust: resedinta presedintelui republicii, palatul regelui Nikola I Petrovic, ambasadele Frantei, Marii Britanii, Rusiei, Italiei si Austriei. Pe terasele catorva cafenele tihnite, barbati inalti si spatosi, cu mustati negre cat vrabia, citesc ziare si discuta politica. Nimeni nu ia drumul bisericii, aflata chiar in inima orasului. Nu aud nici vreun clopot, desi e ceasul chemarii la liturghie. Dar n-am timp sa ma mir, ca deja am ajuns la Vlaska Crkva, stravechea biserica a ciobanilor vlahi din Muntenegru. Simpla, austera, reconstruita din piatra de rau, fara ornamente si acoperita cu olane portocalii, daca n-ar avea cele trei clopote de pe acoperis, ai zice ca e o casa taraneasca ceva mai mare, parasita in graba de locuitorii ei. In curtea sa nu prea larga, pe sub brazi vigurosi, stejari batrani si tei suavi, se intind cuminti, la stanga si la dreapta bisericii, siruri de lespezi de mormant, de pe care s-au sters inscriptiile si dintre care cele mai multe n-au nici cruce la capatai. E un cimitir unde n-a mai fost nimeni ingropat din anul 1897, de la interdictia regelui de atunci al Muntenegrului. Orasul crescuse atat de mult, incat biserica vlaha, aflata odinioara la marginea sa, ajunsese in centru.

Intrarea in curte e strajuita de doua pietre mari, taiate dreptunghiular, sub care isi dorm somnul de veci fondatorii orasului Cetinje, voievodul vlah Ivan Borojevic, sotia sa Jelica si doi dintre fii lor, Boroje si Vladislav. Biserica e la fel de simpla pe dinauntru, o incapere inalta, cu peretii de piatra netencuiti; doar catapeteasma aurita si candelabrul dau un vag aer de maretie pravoslavnica.

Nu a venit inca nimeni la slujba. Un barbat marunt si gras, cu chipul deformat de vreo boala rara sau poate de un accident, isi face de lucru la pangar. E amabil si vorbaret, zambeste mult, facandu-si astfel chipul monstruos ceva mai usor de privit. Nu stie decat sarbeste, dar din gesturi inteleg ca vrea sa ma convinga sa cumpar ceva de la el, o vedere cu orasul, o iconita, o fotografie cu ultimul rege muntenegrean sau macar o cruciulita. In cele din urma, pricepe ca am venit pentru sfanta liturghie, ridica din umeri neputincios si isi smuceste capul la stanga si la dreapta. Azi nu se slujeste. De fapt, numai uneori, la marile sarbatori sau in vreo duminica speciala, vine un preot de la manastirea Cetinje, aflata la o aruncatura de bat, sa slujeasca intre peretii goi. Astazi, Vlaska Crkva e un obiectiv turistic si atat. Putinii crestini ortodocsi din oras care mai simt nevoia de liturghie merg la manastirea slava din Cetinje.

Biserica ciobanilor

Ma retrag intr-un ungher si cu ochii atintiti pe iconostas, incerc sa ma rog, cu gandul ca nu voi ramane singur pana la sfarsitul liturghiei. Rugaciunile mele simple nu pot schimba mare lucru, totusi, simt ca in biserica s-a facut dintr-o data mai cald, ca si cum ar fi fost aprinse zeci de lumanari.

Zidurile de piatra capata si ele caldura peretilor de pamant. Fragmente de liturghie imi suna in minte, de parca ar fi rostite aievea de preot. Raspunsurile vin, deodata, din zeci de piepturi voinice de barbati coborati din munte, in haine mitoase, de oaie. Cu fiecare raspuns, se adauga alte si alte voci, curgand intr-un suvoi de nestavilit, de pe crestele Lovcen-ului, muntele vlahilor muntenegreni, la poalele caruia biserica devine o valvataie de duh. In spatele barbatilor prind a se auzi glasuri moi, de femei, si tonuri subtiri, de copii. Pare ca un vant de primavara, trecut printr-o padure deasa si-amestecata, de aluni, si artari, canta diferit din creanga-n creanga. Cand se rosteste „Crezul”, ingenunchez si pardoseala e lovita usor de zecile de genunchi plecati odata cu ai mei. Intr-un tarziu, ma las dus cu multimea afara, unde barbatii din stravechime se opresc in palcuri sa-si spuna vestile si sa se sfatuiasca. Hotarasc sa stea, macar o vreme, departe de Cetinje, caci voda al lor, Radule Vlah (Radu Vlahul), a fost ucis de cneazul muntenegrenilor, Ivan Crnojevic. Si daca a fost omorat Radu, care era sotul Jekaterinei, nepoata lui Ivan Crnojevic, ei la ce se pot astepta?

Valea aceasta, in forma de iatagan, pe manerul caruia se afla orasul Cetinje, a devenit neincapatoare pentru doua popoare darze, vlahii, cei care au locuit-o primii, si slavii veniti mai tarziu. Iar vlahii, care nu pun mana pe sabie decat sa se apere la mare nevoie, se vor scurge din vechea vale Cetinjsko Polje, spre alte zari. Asa cum a secat si rausorul Cetina, care o strabatea nu demult, sub blestemul aceluiasi Ivan Crnojevic.

Calauza prin istorie: Parintele Longhin de la Varset

Dar chiar daca vlahii au fost alungati sau asimilati de slavi acum cateva sute de ani, urmele lor in Muntenegru sunt inca vii. Vaile, muntii si satele muntenegrene sunt pline de nume vlahesti care te fac sa tresari: Dragomindol, Vlahinja, Trojana, Sora Sore, Radolova, Lasor, Gropeza, Sura, Cindina, Danciul, Vladul, Negus… Parca ii vezi aievea purtandu-si turmele pe varfuri de munte, inalti, frumosi, inveliti in subele lor mitoase, plutind prin negurile istoriei. Iar bisericile le pastreaza o amintire de nesters.

Pentru ca nu le pot nega existenta, multi muntenegreni sustin ca vlahii nu au fost un popor aparte, ci pastori muntenegreni, iar vlah n-ar insemna altceva decat cioban. Sunt insa si cunoscuti istorici muntenegreni, precum Cvetko Pavlovic, uro Batrievic, Boro Cemese si Nikola Rajovic, care spun adevarul: vlahii sau valahii au aceleasi radacini cu romanii si au fost primii locuitori ai Muntenegrului. Pe potecile deschise de ei, m-a purtat parintele arhimandrit Longhin Muntean, secretarul Episcopiei Ortodoxe Romane din Varset – Serbia, care isi face studiile de doctorat pe tema relatiilor romano-muntenegrene. Parintele Longhin, care a si fost, cativa ani, singurul translator de limba romana in Podgorica, capitala republicii Muntenegru, si-a facut prieteni printre istoricii sarbi si muntenegreni si se straduieste sa descalceasca istoria complicata a vlahilor. Roman dupa tata si sarb dupa mama, parintele spune, mandru, ca limba materna i-a fost romana, pentru ca s-a nascut langa Varset, intr-un sat vlahesc.

Ne-am dat intalnire la biserica vlaha din Cetinje. Trupul sau masiv contrasteaza puternic cu fata bonoma, care respira bunatate, bunavointa si o bucurie copilareasca. Parintele Longhin vorbeste o romana usor cantata, care ii sporeste farmecul.

Cand clopotele s-au stins

Cercetarile istoricilor au stabilit fara dubiu ca pe aceste meleaguri, primii locuitori au fost romanii. Cetinjsko Polje (Valea Cetinjei) era un loc salbatic, cu o padure deasa ca peria si multe fiare – lupi, ursi si rasi. Ajuns aici la inceputul secolului al XV-lea, impreuna cu familia si cu suita sa, voievodului vlah Ivan Borojevic i-a placut valea cea insorita si verde, intinsa intre munte si mare, si a hotarat sa ramana acolo si sa inalte un oras. Iar in afara asezarii, pe o colina de pe care se vedea toata valea, la o margine a raului Cetina, a ridicat o biserica, numita apoi de sarbii muntenegreni Vlaska Crkva, pe care a inchinat-o Nasterii Maicii Domnului, in semn de multumire catre Sfanta Fecioara, care l-a ajutat sa ajunga aici, tocmai in ziua de 8 septembrie. Biserica a fost cladita in anul 1450, din impletituri de nuiele si pamant, si a fost acoperita cu papura si paie.

Cetinje a crescut si s-a imbogatit sub conducerea inteleapta a batranului Ivan Borojevic. De aici plecau pe mare, in toate colturile lumii, branza grozava a ciobanilor vlahi, zisa „de Lovcen”, dupa muntele pe care era facuta, si o carne uscata, un fel de pastrama de oaie, numita „Kastradina”. Legenda spune ca vlahii din Cetinje erau asa de bogati, incat in fiecare curte se afla si azi ingropate vase de lut cu bani si bijuterii din aur. Legenda e foarte aproape de adevar, caci arheologii contemporani au gasit nenumarate comori.

Pentru ca Dumnezeu si Maica Domnului, la care se inchinau cu mare evlavie vlahii, i-au ajutat sa traiasca atat de bine, locuitorii din Cetinje au reconstruit din piatra biserica veche si au impodobit-o cu icoane aurite si strane de lemn pretios. Cand au murit, Ivan Borojevic si sotia sa, Jelica, au fost ingropati in fata bisericii, asa cum a lasat porunca voievodul, pentru ca urmasii lui sa fie legati pentru totdeauna de Cetinje. Pe mormintele lor au fost puse doua sarcofage de piatra, ca doua pietre de hotar.

Doi dintre fiii lui Ivan Borojevic, Boroje si Vladislav, au ramas in Cetinje, asa cum cerea testamentul parintelui lor, iar alti doi, Vusur si Dragoslav, au plecat sa duca semintia si bogatia vlaheasca in alti munti neumblati pana atunci. Iar urmasii lor au umplut Muntenegru cu faima si numele lor.

Lacasul regilor

Intr-o „charta” medievala, biserica vlaha este pomenita ca fiind primul locas de rugaciune al orasului. Chiar si dupa ridicarea manastirii slave din Cetinje, Biserica Vlahilor a continuat sa fie biserica cea mai importanta si mai iubita. In ea au fost botezati printi si s-a cununat regele Nikola I Petrovic Njegos (Negus) al Muntenegrului, iar in cimitirul sau au fost ingropati cei mai de seama oameni ai locului. In anul 1864, biserica a fost din nou refacuta, pentru ca un cutremur o subrezise. Si asa cum a fost facuta atunci arata si astazi. Instrainata, poate, de tiparul ei stravechi, ciobanesc, dar dovada vie despre credinta si vechimea acelui neam de pastori vlahi. Regii muntenegreni i-au dat mai departe cinstea care i se cuvenea celei mai vechi biserici, pastratoare a unei pretioase memorii colective.

Insa, incepand cu dinastia Petrovic – Njegos, in care seful statului era si episcopul ortodox al Muntenegrului, gloria bisericii vlahe s-a stins, in favoarea manastirii slave Cetinje – care a fost inzestrata cu bogatii si sfinte moaste facatoare de minuni.

Despartirea

Sunt tot in curtea bisericii din Cetinje, acolo unde, cu cateva zile in urma, a tras din nou clopotele, dupa sute de ani, un vlah: parintele Longhin. Poate ca imaginea parintelui batand bucuros clopotele batrane sau poate sentimentul acela straniu, de comuniune, pe care l-am trait in biserica, mi-a risipit mahnirea ca la Vlaska Crkva nu a fost liturghie.

Dau ocol bisericii, cu nadejdea ca voi gasi ceva care sa-mi arate ca viata ei nu e numai istorie. Am inconjurat-o pana la ameteala si cu parintele Longhin, o fac acum si singur. Dar biserica vlahilor din Muntenegru e acum ca raul Cetina, dupa blestemul lui Ivan Crnojevic: numele i-a trecut peste veac, viata nu.

(Formula As nr. 890, 23-30 Oct. 2009)