Distribuie acest articol!
Numirea variantelor coronavirusului, ca și numirea pisicilor, este o treabă dificilă. Sau cel puțin este pentru Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Aparent dornică să evite vreo jignire, OMS și-a croit cale prin alfabetul grecesc într-atât de rapid încât n-ar fi exclus să citim în presă titluri de genul „o companie de ceasuri de lux a dat în judecată OMS pentru încălcarea patentului”. Și asta pentru că atunci când a botezat cea mai nouă variantă îngrijorătoare „Omicron”, OMS a sărit peste două litere – „Niu”, chipurile pentru a „evita confuzia cu cuvântul «nou»”, și „Xi” pentru a „evita stigmatizarea unei regiuni”, după cum s-a exprimat OMS, se arată într-o analiză publicată în The Telegraph și citată de Rador.
E o decizie ciudată din care rezultă mai multe întrebări decât răspunsuri. Ce vom face când vom epuiza literele grecești? Trecem la alfabetul chirilic, babilonian sau cuneiform ori ne orientăm spre stilul cluburilor studențești (fiți pe fază pentru „varianta Fi Kappa Delta”)? Dar e totodată și grăitor. Afacerea aceasta emană o doză de servilism, ba chiar de autocenzură preventivă. A cerut de fapt cineva ca OMS să procedeze astfel? Xi Jinping, președintele Chinei, este un om puternic, dar nu este încă, din câte știu eu, o regiune geografică. Și, dată fiind culpabilitatea Beijingului în privința pandemiei, dacă o nouă varianta ar merita să fie numită după cineva, atunci el ar fi acela.
Poate părea o obiecție trivială, însă acest mod de gândire rezumă mult din ceea ce ne-a adus în această situație, și nu se limitează doar la OMS. Occidentul excelează la ignorarea dragonului din încăpere într-o întreagă gamă de chestiuni, ba chiar adesea fără a i se spune să o facă. Reporterii au albit la față când Donald Trump s-a referit la coronavirus drept „virusul chinezesc” la începutul pandemiei, iar o lașitate similară ascunsă sub vălul delicateții a înăbușit continuu dezbaterea încă de atunci.
Am terminat recent de citit excelenta carte „Viral” de Matt Ridley și Alina Chan. Această investigație curajoasă privind originea Covid-19 dezvăluie totodată și un rușinos zid al tăcerii instituționale în fața celei mai importante întrebări. Dovezile circumstanțiale cum că virusul a scăpat dintr-un laborator au fost în mare parte ignorate; iar cei care au încercat să investigheze chestiunea au fost reduși la tăcere sau compromiși, fiind prezentați drept adepți țicniți ai teoriilor conspirative. Faptul că astăzi putem discuta chestiunea relativ liber se datorează mai degrabă câtorva avertizori de integritate și detectivi ai internetului decât vreunei instituții științifice consacrate.
Între timp, luna aceasta, Disney+ s-a lansat în Hong Kong. Disney deține drepturile asupra serialului de animație The Simpsons de ani buni, însă admiratori vigilenți ai serialului din fosta colonie britanică au observat rapid că compania a omis pe tăcute ceva – un episod din 2005 în care familia călătorește la Beijing pentru a o ajuta pe Mătușa Selma să înfieze un bebeluș chinez. Episodul, unul dintre cele mai bune de la finalul seriei, mustește de satiră usturătoare. Agentul lor de adopție îi spune tocilarei Lisa: „Curând vei avea o surioară chineză care te va depăși la școală”. „Ah, nu știu. Mi s-a spus că-s destul de isteață”, răspunde Lisa. „Păi și Tibetul obișnuia să fie considerat destul de independent”, îi dă replica agentul. „Și acum unde a ajuns?” În Piața Tiananmen familia observă o pancartă pe care era scris „În acest loc, în 1989, nu s-a întâmplat nimic”. Când până și o astfel de aluzie istorică grăitoare este extirpată, înseamnă că am depășit deja momentul ironiei.
Din nou, nu e clar dacă a fost vorba de instrucțiuni sau de autocenzură, însă niciuna dintre variante n-ar trebui să ne surprindă. E vorba în definitiv de aceeași Disney care a optat să filmeze scene din filmul Mulan în Provincia Xinjiang, locul lagărelor de concentrare pentru uiguri, cu o actriță chineză care a susținut public guvernul chinez în privința reprimării din Hong Kong.
O excepție remarcabilă recentă la această regulă a zidului de tăcere din viața publică o constituie Asociația de Tenis Feminin (WTA), care a denunțat în mod repetat dispariția șocantă a vedetei tenisului chinez Peng Shuai. Însă WTA reprezintă o minoritate chiar și printre organismele sportive; un demnitar olimpic a participat la un dubios interviu televizat cu Peng, aparent menit a calma indignarea publică înainte de Jocurile Olimpice de Iarnă de la Beijing din februarie. Iar apoi mai este și ficțiunea „Taipei chinez” [termen deliberat ambiguu; se poate traduce și „Taipei-ul Chinei” și „chinez din Taipei” – n.trad.], un termen fals și înșelător atribuit sportivilor taiwanezi de către Comitetul Olimpic Internațional pentru a le face participarea acceptabilă de către China.
Noul șef al MI6 a avertizat că China se folosește de „capcane ale datoriilor” pentru a cumpăra influență pe glob; ea împrumută state mai mici și mai sărace, iar apoi le impune condiții dure dacă nu returnează împrumutul – sau pur și simplu dacă țara decide să se opună în vreun fel intereselor chineze. Prea ocupați să jubileze la aparentul declin al Occidentului, gânditorii liberali par incapabili să identifice această practică drept ceea ce este ea în realitate – o formă agresivă de colonialism contemporan.
Ea s-a evidențiat în special în cazul Barbados și al trecerii acestuia de la monarhie la republică. Firește, marii comentatori s-au concentrat pe sclavie, pe reparații, pe relele imperiului britanic și așa mai departe, iar nu pe faptul că insula primise „investiții” chineze masive. Ei nu par să fi sesizat, ori pur și simplu nu-i preocupă, faptul că ceva mult mai grav pândește din umbră.
În timp ce China își extinde influența odioasă în jurul globului, noi părem incapabili să reacționăm, altfel decât prin tăcere sau printr-o patetică diagnosticare eronată a problemei. Cum putem noi începe să contracarăm inamicul pe care-l avem în față când abia dacă suntem în stare să găsim cuvinte potrivite pentru a-l descrie?
Distribuie acest articol!