Pe cât de răsfirate sunt uliţele satului Loranta prin Munţii Plopişului, pe-atât de puţini mai sunt localnicii care să le bătătorească. Numărând pe vremuri peste o sută de case, așezarea din comuna Brusturi mai are acum 16 locuitori care, fără o maşină înăltuţă, n-au cum coborî din mijlocul pădurilor. De autobuze nici nu se poate vorbi, că n-au urcat niciodată în Loranta.
Pe lângă bătrânii care, deşi suferă de singurătate, nu se lasă duşi din casele lor, în sat s-au mutat şi tineri vrăjiţi de peisajele care emană prospeţime și care ştiu că pitorescul locului are potenţial turistic, dar au renunţat să mai spere că autorităţile îşi vor aminti de ei. În Loranta politicienii nu urcă nici măcar în campanie electorală…
Satul din pădure
Unul din cele opt sate ale comunei Brusturi, aflat la 40 de kilometri de Oradea, Loranta este izolat şi răsfirat de parcă ar fi în creierul munţilor înalţi. Ca să ajungi acolo, de pe DN 1H virezi dreapta spre Cuieşd, apoi te încumeţi să coteşti la stânga, peste un pod răblăgit, rugându-te ca drumul de piatră şi pământ care urcă sinuos prin pădure să te ducă întreg la destinaţie.
Oricât ai căuta cu privirea, nu există niciun indicator, semn că autorităţile au uitat de satul în care la jumătatea anilor ’50 locuiau, conform datelor oficiale, 309 suflete. Aşezarea a apărut în vremea Imperiului Austro-Ungar, când a început exploatarea forestieră în zonă. Cei dispuşi să taie pădurea au primit la schimb terenurile pe care le-au defrişat, aşa că familii de tineri s-au mutat în mijlocul pădurii şi s-au oprit din doborât arbori doar când au ştiut că terenul câştigat le este suficient pentru a-şi asigura traiul. „Aveau oamenii de tăte, grâu, porumb, cartofi… Ce n-or avut? Da’ s-o şi lucrat mult,