Profesorul Radu Ciuceanu, mesaj pentru cititorii ActiveNews și interviu Atitudini: „Căpeteniile Bisericii noastre trebuie să recunoască sfințenia, dăruirea și martirajul propriilor sfinți și mărturisitori din închisori”

La trecerea dintre ani, profesorul Radu Ciuceanu, director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului și membru de Onoare al Academiei, fost deținut politic și consultant special al ActiveNews, ne-a oferit, pentru cititorii noștri, câteva gânduri despre situația actuală din România și speranțele pentru noul an (video). Totodată, revista Atitudini, fondată de Părintele Justin Pârvu, a publicat în numărul din luna decembrie un interviu cu istoricul nonagenar, pe care, cu acordul publicației de la Petru Vodă, ne bucurăm să-l împărtășim cu cititorii ActiveNews.

„SUFERINȚA
NU ESTE O ȚINTĂ SAU O DORINȚĂ, ESTE O CALE NEMIJLOCITĂ PENTRU A
AJUNGE LA STAREA DE TRĂIRE”

DE
VORBĂ CU ACADEMICIANUL RADU CIUCEANU

„ÎN
ROMÂNIA A FOST OCUPAȚIE SOVIETICĂ”

Domnule
Ciuceanu, v-am ruga să ne povestiți câte ceva din perioada
dumneavoastră de detenție în plin regim comunist.

La
noi exista o judecată directă legată nu de anii la care ai fost
condamnat sau pe care i-ai făcut, ci, o dată legată de ce-ai făcut
înainte de-a fi prins, cum ai luptat, cum ai crezut și apoi legat
mai ales de ce-ai făcut ulterior când porțile pușcăriei s-au
deschis și când s-a considerat că o etapă din viața ta s-a
terminat și începe alta care, în funcție de o mulțime de
circumstanțe, poate să-ți fie aproape sau dimpotrivă, poate să-ți
dea din nou firul amintirilor cenzurate de memorie. Amintirile sunt
ceea ce ni se oferă din ce avem noi mai bun. Sunt ceea ce reține
mintea, dar mai ales sufletul. Dar dacă
nu ar exista și memoria care să le cenzureze, ar fi timp pierdut
pentru a-ți aduce aminte de ele.

E
foarte greu să te exprimi asupra a ceea ce înseamnă clișeu sau
chiar
trăire.
La
Pitești am învățat un lucru,
esențial pentru mine și pentru majoritatea, că
trebuie să suportăm, ca un fel de sancțiune.
Mihai Bălănescu mă întreba la Jilava, în februarie 1950, dacă
pot privi reeducarea ca o pedeapsă? Aflase de ororile de la Pitești,
de soarta cumplită a lui Constantin Oprișan – o inteligență a
studențimii românești și alții. Câți nu s-au sinucis la
Pitești… Mă întreba pe mine, ca proaspăt ieșit din iadul de la
Pitești, să-i spun dacă nu cumva există plată și răsplată?
Dacă nu cumva există această cale a suferinței tineretului pentru
ceea ce au făcut alții mai în vârstă. Iarăși mai exista o
problemă care se dezbătea: oamenii care au cedat. Aici trebuie să
intervin frontal și să vă spun că fiecare
om își are temperatura sa te topire.
De așa manieră s-au făcut ororile la Pitești încât partea cea
mai importantă, „salvatoare” în fond, era să îți iei viața.
Acolo nu puteai ști,

 » Citește întreg articolul pe www.activenews.ro