ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Când eram în seminar,
era un călugăr bătrân în Mănăstirea Neamț, care stătea mereu pe parapetul de
pietre de la intrarea în chinovie, privind în pământ.
Alteori îl vedeam
plimbându-se agale prin cimitirul mănăstirii, plin de morminte de ierarhi și
monahi îmbunătățiți.
Nu vorbea cu nimeni.
Nu deranja pe nimeni. Mergea încet și gârbovit.
Odată, venise mama la
seminar cu bunătăți. Mâncarea în seminar era puțină și proastă. O farfurie de
fasole era pentru 8 elevi. Șeful de masă lua jumătate, amărăștenii restul.
Foamea era imensă.
Aveam acuma de la mama
gogoși, cozonac, cârnați, pastramă. Îmi pusesem într-o trăistuță și fugisem să
mănânc în cimitirul mănăstirii, acolo unde nu mă vedea nimeni.
M-am așezat pe un
cavou mai ferit și am scos o felie uriașă de cozonac. Mi-am băgat colții în ea.
Când mă uit, la un metru de mine era bătrânelul, cu metania în mână, uitându-se
spre pământ.
Rușinat, cu fălcile
pline, i-am oferit o felie de cozonac. Bătrânul a primit-o și a început să o
mestece încet. Știam că nu vorbea cu nimeni. Totuși am îndrăznit și l-am
întrebat: părinte, cum e mai bine să mă rog?
Bătrânul a ridicat
ochii din pământ, a oftat încet și a zis:
Rugăciunea „Tatăl
nostru”, Rugăciunea inimii și rugăciunea: „Doamne, învață-mă să
plâng”.
Molfăiam încet,
împreună. A fost unul din cele mai frumoase cuvinte pe care le-am primit.