Eminescu își începe publicistica politică cu o polemică cu presa din
Imperiul austro-ungar în sprijinul revendicărilor românilor de sub
stăpânirea acestuia (în „Federațiunea”- n.n.) și o încheie la „Timpul” tot cu o polemică, cu aceeași presă, în care condamnă
asuprirea națională și practicile demagogice în viața politică, scrie academicianul Dimitrie Vatamaniuc în studiul său din Vol X al lucrării despre Operele Politice ale lui Eminescu (Editura Academiei RSR, 1980).
„Colaborarea lui Eminescu la „România liberă”, în noiembrie 1888,
marchează reintrarea sa în gazetărie, după o întrerupere de mai bine de
cinci ani. Cotidianul „tinerilor liberali” se declară, încă din 16
ianuarie 1885, organ de presă al grupării junimiste din Partidul
conservator.”, arată academicianul. „De la „România
liberă”, Eminescu trece la „Fântâna Blanduziei”, la care colaborează în
decembrie 1888 și în ianuarie 1889. Poetul se pronunța și aici în
sprijinul ridicării „stărei igenice și materiale a cultivatorilor”.
Colaborarea la aceste publicații se înscrie ca un epilog în ansamblul
publicisticii eminesciene.”, mai scrie regretatul eminescolog, care își închie studiul cu aserțiunea că publicistica Românului Absolut, „orientată spre viitor”, reprezintă „cea mai înaltă expresie a luptei poporului nostru pentru apărarea ființei sale naționale”. Reproducem la început de an ultimul articol de 1 ianuarie de la „Timpul”, din anul arestării și încarcerării sale brutale, 1883, urmat de ultimul articol de 1 ianuarie chiar din anul morții sale, 1889, publicat în „Fântâna Blanduziei”. Observați importanța pe care o acordă părintele presei românești factorului extern, lumii văzute de la București, considerații pe care arareori le vedem azi în presa de limbă română ținută în lesă și cu botniță de tot felul de derbedei din țară dar mai ales din afara ei. (Red.)
Se ‘ncheie și după datina noastră cu ziua de astăzi un șir de
evenimente măsurate după apuneri și răsăriri de soare și fixate în
memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.
Daca privim regularitatea fenomenelor lumii siderale și o comparăm cu
nestatornicia sorții omenești, am putea crede că altceva se petrece în
ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mișcă
universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitațiunii le
face pe toate să plutească cu repejune în caos, tot astfel alte legi,
mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiași necesități, de la care nu
este nici abatere, nici excepție, guvernează oamenii și societățile.
Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, a
cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt măcar un ceas pentru anul
lui Neptun de șasezeci de mii de zile, totuși ce multe și mari mizerii
se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează
oamenii spre a-și face viața grea și dureroasă!
S-ar crede că cu cât cunoștințele înaintează, cu cât omul câștigă
convingerea despre nimicnicia lui și despre mărimea lui Dumnezeu ar
scădea deșertăciunea care este izvorul urei și al dezbinărilor;