Părintele Arhidiacon Ionuț Mavrichi (35 de ani) are dublă specializare: Sociologie și Teologie, cu un doctorat strălucit la Durham University din Marea Britanie. Slujitor la Catedrala Sfântul Spiridon Nou din București, tată a patru copii, sfinția sa este consilier patriarhal, cercetător științific la Academia Română și profesor la Facultatea de Teologie. Având în vedere acest profil biografic, i-am propus să oferim cititorilor noștri o viziune de ansamblu a Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) și, implicit, a vieții religioase de la noi.
”România cunoaște o mare efervescență religioasă. Dar nici restul lumii nu a fost învinsă de secularism”
– Părinte Arhidiacon, în România bisericile sunt pline în fiecare duminică, suntem țara în care foarte mulți tineri optează pentru o viață guvernată de regulile Bisericii și în care există cele mai multe mănăstiri și cei mai mulți monahi după Rusia. Este o efervescență religioasă de necrezut, în condițiile în care lumea pare tot mai desacralizată și tot mai tributară plăcerii cu orice preț. Care sunt explicațiile acestei aplecări spre credință a românilor?
– Sociologi ai religiei celebri au constatat că este eronat postulatul după care o societate va fi cu atât mai puțin religioasă cu cât va fi mai modernă. Peter Berger spune că umanitatea este la fel de religioasă ca întotdeauna, ba pe alocuri mai religioasă ca niciodată.
Sigur că faptul religios suferă și azi, ca mereu în istorie, anumite schimbări în modul său de manifestare. De exemplu, în satele noastre nu mai găsim viața spirituală de altă dată, pentru că sunt tot mai depopulate. În schimb, la oraș este o trăire a credinței mult mai intensă. Pe de altă parte, la oraș parohiile nu mai sunt neapărat alcătuite din credincioșii dintr-o anume zonă strict delimitată, ca la sat, ci din aceia care se simt atrași de ceva anume la o biserică sau la un preot: cântările corulului, talentul de predicator al preotului, proiectele sociale care se fac pe lângă parohie și așa mai departe. Și nu e rău, pentru că în acest fel Biserica răspunde adecvat nevoilor credinciosului simplu. Poate că asta face și ca bisericile să fie arhipline.
SUA sunt exemplul cel mai flagrant că secularizarea nu dizolvă religiosul. Deși este cea mai secularizată țară, acolo credința se menține la nivel la fel de ridicat ca în Iran. Și-atunci, unii gânditori au spus că pluralismul religios, garantat de Constituția americană, face ca religia să fie îmbrățișată de atâția oameni. Dar această explicație nu stă în picioare pentru Europa de Est, de pildă. Mai mult, această teorie nu justifică revirimentul extraordinar al religiilor majoritare din țările fostului Bloc comunist. După zeci de ani de persecuții religioase, Biserica Ortodoxă a înflorit. Cum se explică?
Sigur că există diferențe majore între Bisericile Ortodoxe locale, dar, în general, Ortodoxia a renăscut în acest spațiu. Sunt Biserici care au fost marcate mai drastic de experiența comunistă, unde oamenii nu s-au mai botezat, unde monahismul a dispărut – ca în Bulgaria, unde mai sunt doar câteva zeci de călugări… Acolo, Ortodoxia nu are forța din România, dar este într-o tendință de creștere.
Așadar, o explicație sociologică încă e așteptată. Însă, avem explicația teologică: Dumnezeu a rânduit așa, văzând că ne dorim asta.
– Se știe că atunci când încerci să impui cuiva ceva cu forța, riști să determini un efect invers decât cel intenționat. Eșecul secularismului a fost pricinuit cumva chiar de agresivitatea fenomenului?
– Posibil, dar nici teoria cetății asediate nu poate fi benefică pastoral pe termen lung. Dacă singura ta ancorare în practica religioasă este o temere difuză că ești atacat, că identitatea ți-e pusă în pericol, nu vei rezista prea mult. De aceea, un Peter Berger, de pildă, spune că teologii au rămas singurii susținători ai teoriei secularizării.
Din punct de vedere pastoral, înțeleg că e facil să invoci un pericol pentru a ține credincioșii uniți și fideli. Însă, nu-ți poți creiona o identitate și nici evolua spiritual doar sub imperiul fricii. Trebuie să ajungem să înțelegem care este natura misiunii noastre pentru o lume așa cum este ea, nu așa cum ne-am dori să fie.
”Foamea de sens îi aduce pe mulți la Dumnezeu”
– Tinerii de azi sunt produsul unui sistem de educație în care li s-a cultivat scepticismul și desprinderea de rădăcini, s-au născut în libertate și, deci, nu caută în viața religioasă o cale de evadare dintr-o realitate insuportabilă sau un mod de a se opune fără violență unui regim sângeros, și pot avea acces la bunuri, servicii și relații (amoroase, sexuale, de prietenie) la un click distanță pe internet. În aceste condiții, ce anume îi face să-l caute pe Dumnezeu și să-și dorească să trăiască într-un mod virtuos?
– Același lucru care a determinat Imperiul Roman să se convertească la creștinism. Un imperiu uriaș, în care exista bunăstare, o ofertă culturală și religioasă foarte bogată; care avea o forță politică și militară de neînvins, a fost sedus de o religie provenind dintr-o margine a sa și care aducea o învățătură nu doar nouă, ci și în răspărul celorlalte. Cum? Ține, desigur, de miracol. Însă, putem explica și altfel. Ceva le lipsea cetățenilor acestui imperiu. Sensul!
Asta se întâmplă și acum. Lumea de azi se prezintă ca fiind suficientă sieși. Există teoria unui progres tehnologic infinit, care ne creează iluzia nemuririi în lumea aceasta: vom supraviețui fie clonați, fie criogenați, fie făcând transplant de organe periodic… Această promisiune încearcă să înlocuiască apirația omului spre viața veșnică sufletească.
De asemenea, trăim cu ideea binelui nelimitat, ca și cum am putea consuma fără rațiune, ignorând faptul că supraabundența de la noi ține într-o sărăcie lucie o altă parte din lume. O idee care vorbește despre raiul de pe pământ, pentru a uita de Raiul ceresc.
Aceste idei fac parte dintr-o narațiune care, încercând să marginalizeze sau să elimine religia din cetate, văduvesc lumea de sens. Și ne amintim de Viktor Frankl, care spune că nevoia fundamentală a omului nu este legată de sexualitate sau de putere – așa cum susțineau primele două școli vieneze de psihologie –, ci de sens. Cu Frankl, este pentru prima dată când psihologia, o știință altfel atee, se deschide către ideea că religiosul poate fi o nevoie fundamentală a naturii umane.
O lume care îți pune totul la dispoziție dar nu-ți oferă sensul, motivul adânc pentru care să fii fericit – un motiv care nu trece, căci toate plăcerile și izbânzile la care ai acces în această lume sunt finite și ca timp, și ca posibilități –, o astfel de lume își pierde puterea de seducție. Și-atunci există o forță în om care vrea să-l facă să depășească natura, să-l facă etern și să-i dea sens.
În concluzie, cred că tinerii, care sunt mai căutători decât oamenii maturi sau cei mai în vârstă, au șansa să-l descopere pe Dumnezeu tocmai din această nevoie insațiabilă de sens.
– Ce declic interior se produce, bunăoară, într-un tânăr intelectual, cu o formație de cercetător, ca sfinția voastră, să se hotărăscă să urmeze Teologia, să ia calea preoției și totodată să-și asume de timpuriu responsabilități pe care, în general, bărbații tineri le resping sau le amână?
– Cred că în viața oricărui om, inclusiv a unuia pasionat de cercetare științifică, se produce, mai devreme sau mai târziu, un salt al credinței. Și se întâmplă atunci când capeți conștiința faptului că împlinirea nu vine din acumularea de bunuri sau de experiențe la limită, ci din înțelegerea rostului vieții… Or această înțelegere este imposibilă în absența lui Dumnezeu.
Omul trebuie să treacă prin anumite etape de maturizare. Undeva în el scânteia divină așteaptă să fie redescoperită. În fiecare există dorul după Dumnezeu, chiar dacă nu și-l manifestă.
Tinerii de azi pot apărea mai superficiali, dar asta numai pentru că ei se confruntă cu ispite mult mai mari decât generațiile precedente. Noi nu am avut pornografie la un click distanță atunci când am crescut. Noi nu am avut atâta bunăstare cât te poate ameți. Și deci nu-i putem judeca.
Cei care suntem părinți vedem cât de greu este că formăm caracterul unui copil atunci când sfatul nostru bun este concurat de atât de multe ispite și atât de multe distracții – în sensul etimologic al cuvântului. Sunt însă foarte optimist cu privire la viitor. Dumnezeu iese mereu biruitor!
”Criticile la adresa Bisericii arată că ea contează. Rău ar fi să fie ignorată”
– Trăim o epocă în care există cel mai mare număr de credincioși cu preocupări reale nu doar pentru viața duhovnicească, ci și pentru dogmă; avem cel mai educat cler din istoria noastră de ortodocși și asistăm la cea mai mare densitate de evenimente cu încărcătură religioasă. Pe de altă parte, Biserica noastră este somată din ce în ce mai des să părăsească Evul Mediu, să se adapteze modernității în privința normelor, să-și revizuiască discursul. Cum vă explicați reproșurile ce i se aduc Bisericii?
– Într-adevăr, nu a existat în istoria BOR și a Ortodoxiei în general o perioadă în care să fi fost o alfabetizare religioasă în rândurile poporului la cote atât de înalte. Mai mult, România se află într-o mare excepție, fiind țara ortodoxă în care s-a tradus cel mai mult și care are acces la toate cărțile de teologie academică și duhovnicească din toate timpurile și din toate marile limbi. De asemenea, la noi, de 28 de ani încoace, se organizează mii de conferințe pe teme teologice și duhovnicești, cu personalități ale Bisericii din țară și din străinătate și cu participare masivă. În privința clerului, situația este la fel de îmbucurătoare, căci avem preoți foarte educați, deși întotdeauna e loc de mai bine.
În același timp, așa cum spuneți, Biserica este somată să părăsească Evul Mediu în ceea ce privește discursul și etica. O paranteză: dacă ne uităm la creștinismul occidental vedem că le-a scăzut numărul de credincioși tuturor Bisericilor care au relaxat mesajul etic și au edulcorat discursul. În același timp, toate comunitățile religioase care au un cod etic strict – și aici nu mă refer numaidecât la cele creștine – cunosc un mare succes. Numeric și ca dăruire pentru credință, aceste comunități sunt în creștere. Ceea ce demonstrează că omul are nevoie de o constantă. Chiar dacă, în diferite împrejurări, el mai cade sau nu se ridică la nivelul codului etic al religiei sale, are nevoie de o înălțime spirituală către care să aspire.
Cât despre reproșurile făcute Bisericii, ele au fost anticipate de Mântuitorul Hristos: ”Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni…”. Apoi, există o vocație a creștinismului de a fi în răspăr cu lumea, pentru că, la rigoare, noi nu suntem din lumea aceasta.
Dacă este să privim din punct de vedere sociologic, atunci când apare charisma, apare și contestarea. Nu există lider charismatic care să nu fie contestat. Iar Biserica este prin excelență charismatică. Biserica a fost, este și va fi criticată. Dar aceasta trebuie să ne determine pe noi, creștinii, să ne îngrijim clipă de clipă ca aceste critici să fie nefondate. Cât nu sunt bazate pe realitate, nu ne afectează. Dacă sunt întemeiate, suntem invitați de către societate să ne îndreptăm. În plus, atunci când societatea ne critică, înseamnă că are așteptări de la noi. Biserica este o instituție care contează și de care se ține cont. Rău ar fi să fim ignorați.
– Sunt credincioșii români de astăzi mai exigenți decât cei de acum cincizeci sau o sută de ani? Au ei așteptări mai mari de la cler ? Și dacă da, cum credeți că li se iese în întâmpinare? Există o mai strânsă și eficientă conlucrare, astăzi, între credincioși și cler?
– Puneți o problemă care este recurentă și în Ortodoxie: clericalismul și modelul cel mai potrivit de conlucrare dintre laici și clerici. Lucrarea Bisericii nu poate avea loc fără concursul credincioșilor. Acesta este câteodată mai evident, câteodată mai ascuns, dar toată lucrarea Bisericii e făcută pentru credincioși și cu sprijinul lor. Pe de altă parte, unii laici s-au crezut îndreptățiți să vorbească în numele Bisericii și au sfârșit prin a se întoarce împotriva ei. Această tensiune nu e nouă și nu ține de modernitate. A existat și în comunitățile creștine primare. Soluția este să facem totul în duhul lui Hristos. Și atunci fiecare își va descoperi vocația și va căuta să și-o împlinească. Problema apare, ne avertizează Sf. Ap. Pavel, atunci când ne identificăm greșit vocațiile și încercăm să ne asumăm alt rol decât cel care ni se cuvine.
”Biserica este cel mai mare și puternic sprijin trupesc și sufletesc al românilor”
– Societatea românească beneficiază astăzi poate cea mai mare implicare socială a Bisericii. Ține acest lucru mai mult de inițiativa particulară a unor preoți și parohii sau de un program al instituției Bisericii?
– Evanghelia ne arată care sunt criteriile după care câștigăm Împărăția Cerurilor. Și aceste criterii țin întotdeauna de celălalt. La Judecată nu vom fi întrebați despre cât de intensă ne-a fost viața spirituală, ci dacă am hrănit pe cel flămând, dacă l-am îmbrăcat pe cel gol, dacă l-am vizitat pe cel întemnițat… Prin urmare, celălalt este măsura vieții noastre duhovnicești. O spune Mântuitorul!
De aceea misiunea socială a Bisericii nu este conjuncturală și nu poate fi realizată doar la presiunea societății. Sigur că acum e mai evidentă această parte a Bisericii, pentru că în perioada comunistă Biserica nu era lăsată să aibă ințiative în acest domeniu. Dar să nu uităm că primele școli și spitale au apărut pe lângă biserici.
Mai sunt unii care spun că implicarea în social a Bisericii este o trădare a adevăratei ei misiuni, care este una exclusiv spirituală. Fals!
Adevărata misiune a Bisericii este să-l facă prezent pe Hristos în corpul eclezial, adică în trupul social al Bisericii. Or acest trup nu trebuie lăsat să sufere de inechitate, de însingurare, de boală… Biserica a fost preocupată încă de la începuturi de a-i ajuta pe membri ei aflați nevoie.
Acum, desigur, în parte inițiativele sociale aparțin preoților, care reușesc să coaguleze energii locale și să le canalizeze într-un proiect social. Dar există și o gândire socială la nivel instituțional. Creștinismul însuși este bazat pe instituționalizarea charismei. Sf. Apostol Pavel o face pentru prima oară. El nu doar predica, ci instala preoți, diaconi și episcopi care să ducă mai departe lucrarea lui misionară. Nu sunt opuse charisma și instituția.
În România, după Stat, Biserica este azi cea mai importantă organizație care prestează servicii sociale. Biserica este actorul nonguvernamental numărul unu în ajutorarea românilor aflați în nevoie: copii și bătrâni, săraci ori bolnavi, femei sau bărbați… De asemenea, este cea mai importantă structură asociativă de pe teritoriul țării noastre, cu ”birouri” și reprezentanți în fiecare sat, și cel mai mare angajator din sfera neguvermanetală.
– Totuși, e bine ca între Marta și Maria să fie un echilibru, să nu cădem în social, uitând de spiritual, nu?
– Desigur, iar aceste echilibru este păstrat. Duhovnicii bătrâni ne-au cam părăsit, e adevărat și îi plângem. Dar avem și duhovnici tineri care, sunt convins, pot da răspunsurile cele mai bune la problemele credincioșilor. De altfel, chiar revista dvs. publică periodic interviuri foarte ziditoare sufletește cu tineri preoți. Pentru că ei sunt rânduiți de către Hristos, iar răspunsurile cele mai bune vin de la El, prin ei. Nici un părinte duhovnic nu își stabilește ca program de carieră să ajungă un mare duhovnic, ci devine un duhovnic prețuit și iubit în virtutea vieții sale duhovnicești și a puterii lui Hristos, care îi dă acest dar pentru a le fi de folos celor cărora le slujește. Așa încât, virtuțile unui preot nu sunt motiv de mândrie pentru el, ci prilej de smerenie. Căci el este numai vasul prin care lucrează Mântuitorul Însuși.
(Formula As, nr. 1314 din 3 – 10 Mai 2018)