De-i întrebi de unde le vine numele, ăi mai
vechi și mai înțelepți dintre momîrlani, îți vor spune că de la Oamenii
de Piatră, numiți și momîrle, ridicați pe Kogayon, muntele sfînt al
dacilor, locul unde vechii preoți zalmoxieni desfășurau ritualuri în
rang celest, întru slava Atotputernicului.
Redus la
cifre seci, ce nu-i spun veneticului nimica, acest ținut ancestral ce
respiră basme și prin ale cărui vene curg, clocotitor, legendele cele
vii și pătimașe, numără azi 6 orașe, 6 masive muntose, 3 stațiuni și o
singură vale – care n-a fost și nu va fi în veci a plîngerii. 3
și 6 și (prin justă adunare) 9 sînt, de altfel, cifrele magice cu care
momîrlanii măsoară și spațiul, și timpul, și laptele alb al oilor, după
un ritual al cărui sens îl mai afli doar în vorba puțină a bătrînilor
locului ori pe buchea stearpă a cărților de demult, dacă tot te rod
statornic, precum păcatele grele, #dece-ul și #cum-ul și #pentruce-ul
vieții.
Zbîlcitul, strunga și scorțarul
Sîmbătă, 2 iulie,
la Stîna Mutu, din Straja, una dintre cele aproape 40 de astfel de
locașuri pastorale din Valea Jiului, s-a petrecut un fapt de neînțeles
pentru orice orășean prins, pînă peste urechi, cu virusul cetit de OMS
în cafea, cu pandemia nouă ce i s-a mai arătat lui Gates, în pixelii
digitali, ori cu zeamă de mătrăgună pe care a mai învîrtit-o cu coada
măturoiului, în cazanul global, Schwab, la Davos.
Mai exact
s-au „măsurat oile”, o expresie aparent inexactă, cîtă vreme nu
chestiunile superficiale, ca lungimea, lățimea ori înălțimea corporală a
animalelor, lăsate la pășunat, în devălmășie, pe plaiurile curate ale
momîrlanilor, îi interesează pe băcionii din Straja. Nu! Ci cele
de substanță, cum ar fi puterea fiecăreia de a mai da lapte gras și
dulce, două luni mai tîrziu după prima măsurătoare, cînd condițiile de
climă, care influențează lactația, sînt mult schimbate și nu în bine. 10
oi bune ori „breze” pot da lapte cît 15 mai proaste și asta știe orice
momîrlan, cu cușma-ntreagă. Ca treaba să fie treabă, cinstea – cinste,
iar vorba – vorbă, blănoasele se coboară, de pe plaiurile înalte, în
stînă, și nu se măsoară decît după ce, cu o seară înainte, la vremea
vecerniei (orele 18-19), au fost bine mulse, într-un ritual numit „zbîlcitul oilor„,
pentru ca ugerele să fie golite și de ultima picătură de lapte
(zbîrcite, adică), iar, pînă a doua zi, la marea întrecere, nimeni să nu
fure startul.
Probabil, cel mai important
moment din viața oierilor din Valea Jiului, „măsuratul oilor” e prilej
de multiplă socoteală: e ziua cînd bacii și ciobanii își iau brînza
cuvenită după întîiul măsurat,