Joi după-amiază, înfigeam nuielele de salcie verde lângă crucile bunicilor și străbunicilor.
Unul dintre morminte nu mai avea niciun semn. Doar un prun sălbatic
lângă care puneam o nuia cu câteva flori galbene legate pe la mijlocul
ei. Mama spunea că acolo ar fi trebuit să fie mormântul străbunicii, pe
care n-o cunoscuse nici ea, deși, la fel de bine, s-ar fi putut să se
odihnească puțin mai încolo. Seara târziu, turnam puțină apă la flori și
la nuiele, inclusiv la străbunica, devenită, după trecerea anilor, doar
un nume și o nuia de Paști. În Vinerea Mare, ai casei nu beau nici apă.
Abia după asfințitul soarelui se așezau la masă și, printre îmbucături,
mai scăpau câte o vorbă despre slujba preotului sau despre cel venit la
biserică fără haine de sărbătare.
Sîmbăta, ne trezeam cu noaptea în
cap. Trebuia mers la turmă pentru adus mielul, aprins cuptorul, măturat
curtea, ținut de vasul cu aluatul de cozonaci pentru a frământa mai
ușor, vopsitul oălor în fiertura de coji de ceapă, ouă cu furnză de
pătrunjel învelite în ciorapi vechi și puse la fiert, pregătit buchetul
de flori sălbatice pentru mama, pe care trebuia să-l aibă la îndemână la
înconjurul bisericii, ascuțit lumânările, curățatul pantofilor și
lustruirea lor, spălatul pe cap în ordinea știută, adică, cel mic primul
și fuga la culcare, și mama ultima, după ce termina cu toate de
rânduit. Nu era ceas în casă. Ne trezeam după cântatul cocoșilor. În
câteva minute se auzea și vocea unui vecin care avea un orologiu vechi,
de la cefereu. Mama punea mâncărurile la fiert, întețea focul, ne
controla hainele și ne verifica la batistă, mărunțiș de pus în tavă,
lumînare, flori, lista morților și oul roșu de ciocnit pe pajiștea
cimitirului. De obicei, eram primul. Ieșeam în curte să leg câinele și
să-i aștept!
Nopțile de Înviere au o înălțime copleșitoare. Se vede până
dincolo de lume, cu stele tremurând, de parcă s-ar fi ridicat din
mugurii de salcie și n-ar fi apucat să se coacă. Gâlgâitul apei în iarbă
și cântecul brotăceilor erau singurele note pe care natura cânta
discret propria-i deșteptare. Pe drum se mișcau umbrele celorlalți
țărani ardeleni porniți spre biserică, un amestec de șoapte și pietriș
scrâșnit sub tălpi ca la osia universului. Mă țineam de mâna mamei, la
un pas în urma mersului țanțoș al tatălui, mândri că ajungem la Înviere
înaintea celorlalți. Pe lângă zidurile bisericii așteptau și alții, a
venit părintele, a venit, i-am văzut trăsura, mai așteaptă puțin să
scoată prapurii și începe. Și de la o lumânare se aprindeau celelalte și
înconjurul bisericii era ca o pregătire a umbrelor pentru bătutul în
porți și deschiderea ușilor, când redeveneam oameni luminați de
credință. Bărbații se așezau în față, lângă altar,